Romanian History and Culture

A Library of Knowledge from the Web. An Educational Website

Foundation of Valachia, Terra Romanorum, Tara Romaneasca


 Picture at:


Diademe princiare de nunta , secolul 13 , jud Vilcea 

From Wikipedia, the free encyclopedia


The foundation of Wallachia (Romanian: Descălecatul Ţării Româneşti) occurred sometime between 1290 and 1330.

 Wallachia prior to the foundation!Terratransalpina.png

1018 ---  End of the first Bulgarian Czardom. After several victories, the Byzantine emperor Basil II (963, 976-1025) expanded the Byzantine domination over the entire territory of the former Bulgarian state.

ca. 1045 ---  Byzantine-Pecheneg agreement. Emperor Constantine IX Monomachus (1042-1055) accepts a part of the Pechenegs, led by Kegenes, to settle down in Dobruja where they received land and three fortresses, with the mission to defend the empire's border line from the Danube fords, against the attacks of other Pecheneg tribes, led by Tyrach.

1054 July 16. ---   The Great Schism. Patriarch Michael Cerularius (1043-1058) and Pope Leo IX (1049-1054) excommunicate one another; final separation of the Church of Rome and that of Constantinople. The Romanian people remain among the groups of peoples of Orthodox faith, which is under the canonical authority of the Patriarch of Constantinople.

1064 ---  Invasion of the Uzes - "a Turkic people, nobler and greater than the Pechenegs" to which they are akin. They cross the Danube via the themes of Paristrion and Bulgaria, robbing and pillaging savagely as far as the parts of Thessalonika; after hard battles with the Byzantine armies the Uzes are destroyed, many of them die of the pest, a part of them withdraw to the north of the Danube, and others are colonized in Macedonia or enlisted in the Byzantine army.

1067/71 ---  The penetration of the Kumans, a Turkic people, coming from Dest'i Kipciak (the steppes north of the Black Sea), into the Romanian territories, where they defeat, subdue or drive away the Pechenegs. At the beginning they invade Moldavia, then they spread all over Wallachia and Transylvania, from where they started several campaigns against the Byzantine Empire and Hungary. Gradually, passing to a sedentary life, they were assimilated to the mass of the Romanian people. Their political domination lasted up to the great Tatar invasion.

1070 ---  The Vlachs alongside of the Ruthenians (a people of the Ukraine) and the Pechenegs, are mentioned as allies of prince Wiaceslav of Polotsk, in the battle against the future Polish king Boleslaw II Smialy (1076-1079).

1072/74  ---   The town population of the territories situated on the lower Danube rise against the new policy carried on by the Byzantine Emperor Michael VII Ducas (1071-1078), who had cut the annual subventions granted to the population inhabiting those places for their guarding of the frontiers and instituted state monopoly on grain trade; Vestarch Nestor, entrusted with stifling the revolt, goes over on the part of the revolted; it is only under the rule of Nikefor III Botanyates (1078-1081) that order is restored at the lower Danube.

1091 April 29. ---  The Battle of Lebunion. Emperor Alexius I Comnenus (1081-1118), with the help of the Kumans, defeats the Pecheneg-Paristrian Coalition, restoring the Byzantine domination over the lower Danubian territories.


Prior to the consolidation of a Wallachian state, its plains were held by various migrating peoples, the last of them being the Pechenegs (around 900-1100) and Cumans, who vanquished the Pechenegs through an alliance with the Byzantine Empire, the decisive battle being the Battle of Levounion.[1]


Nicolae Basarab (1113–1128)

Inscription on one of the stone lions in front of the arsenal in Venice where you can read:„1128 egipsia iglisia i Valakia” and „1113 Nicolai Basarab ot Bulgaria ot Vdi” or 1113 Nicolae Basarab from Bulgaria&Vallachia (south Vallachia) and Vidin. 

In the year 1687, Doge Francesco Morosini stole two lions of stone during the siege of  Piraeus and put them in front of the main entrance of Venice Arsenal .
The inscription could not be translated in its entirety but only fragments, the first being: gipsia iglisia''1128''and valakit, the second: 1113''Nicolai Basarab Vdi ot ot Bulgaria''(Nicholas Basarab of Wallachia and Bulgaria).

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Leii aflați în fața Arsenalului din Veneția

Nicolae Basarab este numele unui presupus voievod de la sud de Carpați, menționat de Em. C. Grigoraș în lucrarea „Criptografia și istoria românească” în 1924. Autorul, semnalează o inscripție pe unul dintre leii de piatră din fața arsenalului din Veneția în care se putea citi „1128 egipsia iglisia i Valakia” (adică 1128 biserica egipteană și valahă) și „1113 Nicolai Basarab ot Vdi ot Bulgaria” (adică 1113 Nicolae Basarab al Valahiei și Bulgariei[1] ori 1113 Nicolae Basarab din Vidin din Bulgaria).

Nici o altă sursă istoriografică nu confirmă afirmațiile lui Grigoraș, unul dintre lei având intr-adevar o inscripție în scriere runică, bine-cunoscută cercetătorilor, datată din secolul al XI-lea și atribuită unor mercenari scandinavi în slujba Împăratului bizantin.


  1. ^ Cornel Bârsan - Revanșa Daciei, Ed. Obiectiv, Craiova. ISBN 973-99881-8-0, p 145.

 13th C. ---  A powerful stone fortress is being built at Drobeta-Turnu-Severin, under its influence a religious center developed, consisting of several churches, to which the beginnings of medieval architecture in Wallachia are linked.

1204 April 13. ---  Conquest of Constantinople by the armies of the Fourth Crusade and the establishment of the Latin Empire of Constantinople, headed by Baldwin of Flanders, crowned at St. Sophia, by the first Latin Patriarch of the East, the Venetian Thomaso Morosini (May 16).   

1227 July 31-1228 March 21. ---  The territories of eastern Wallachia and southern MoldaviaCumania for more than 150 years, the political power in the region being held by the various Cuman tribal chiefs. During this period of time, the Kumans and Brodnics are converted to Christianity.  -  Setting up of the Kuman bishopric, directly subordinated to the Holy See, with its residence in Civitas Milcoviae (the Odobesti of today, near Focsani) having as its first occupant the Dominican Teodoric. Creating this diocese in the southern parts of Moldavia and the eastern parts of Wallachia, as an outpost of the Hungarian expansion, the Hungarian kingdom aimed at expanding its political and religious authority over that population. The diocese will be destroyed by the 1241 Tatar invasion. 


ca. 1230 ---  Foundation of the Banat of Severin, northwest of the frontier of the Bulgarian Czardom. It covered a part of western Oltenia and the region between the Semenic and Carpathian mountains, with the charge of defending a part of the southern frontier of the kingdom. The Banat of Severin had a semi-autonomous position within the Hungarian Kingdom. The first documentary mentioning of a Ban of Severin, in the person of Luca, dates back to August 22, 1233.

The Cumans began to lose power in the region with the Hungarian expansion and especially during the 1241-1242 Mongol invasion of Europe, after which many of them fled to Hungary.[3]

Romanians are reported to live in the region by the Kievan Primary Chronicle (1113) of Nestor which mentions the Vlachs (волохи, Volochi) as fighting the Hungarians.[4]

The next reference to Romanians is from Transylvania and dates from 1222, being a letter written by Andrew II of Hungary who donated the land of Burzenland (Tara Barsei) and gave privileges to the Teutonic Knights:[5]

Item concessimus, quod nullum tributum debeant persolvere nec populi eorum, cum transierint per terram Siculorum aut per terram Blacorum.[5]
Thus we concede, that they won't pay any tribute and nor their people, when they go through the land of the Szekely or the land of the Vlachs.

The area mentioned as being the Vlachs' is probably Făgăraş, one of the traditional Romanian areas of Transylvania, for some time being ruled by Wallachian voivodes.[5] Just two years later, a 1242 document grants the Teutonic Knights the right to make use of the forest of the Vlachs and Pechenegs.[5]

1241 ---  The Great Tatar Invasion. A part of the Tatar army being at that moment in Poland, divides into three bodies and attacks the Romanian territory; an army corps, led by Kadan and Buri, ravages the north of Moldavia, crosses the Carpathians, takes hold of and destroys the boroughs of Rodna, Bistrita, Dej, Cluj, Zalau, Oradea, etc.; a second one, led by Bochetor, crosses the Siret river and after "defeating the people who came to fight", plunders the south of Moldavia and gets into Transylvania, through the Oituz path, seizing Brasov, Sibiu, Sebes, etc.; a third army corps led by Budjek, pillages Wallachia, defeats the Romanians' opposition and gets into the Banat, via Severin. The Tatar invasion and the establishment of their political rule in Moldavia and Wallachia (as far as the Olt), as well as the numberless predatory incursions in Transylvania, bore a negative impact upon the development of the Romanian society, but, in exchange, stopped the Hungarian expansion towards the Romanian territories, south and east of the Carpathians.  

 Earliest Wallachian Voivodates



       Oltenia, unlike Muntenia, was never part of Cumania, their influence in this region being minimal. The Banate of Severin was founded in the 1230s as a territory of Hungary, the first ban, Luke, being mentioned in 1233. In 1247, King Béla IV of Hungary allowed the Knights Hospitaller to settle in Severin to defend the Hungarian borders. A diploma gives them Severin and other possessions pertaining to it, including the "knyazates of John and Farkas", but excluding the voivodate of Litovoi, which was to be left to the Vlachs who were holding it. They were also allowed to use the land beyond the Olt River ("Cumania"), with the exception of the Vlach voivodate of Seneslau, which had similar rights like Litovoi. [6] 

 1247 June2 --- The Diploma of the Johannite Knights. Bela IV, king of Hungary (1235-1270), grants to Rembald, preceptor of the Johannite Knights Order, the Land of Severin, together with other territories. On this occasion, the Diploma shows that an intense economic activity was carried on between the Danube and the Carpathians, based on agriculture, animal breeding and fishing, the process of social stratification in land owners (majores terrae) and peasants (rustici) compelled to taxes and duties towards the feudal lords,as well as the existence of the Romanian political structure, led by voivodes Litovoi and Seneslau and the knyazes Ioan and Farcas. The Banat of Severin and the principalities of Ioan and Farcas were to be under the Order's authority, while the knyazates led by Seneslau and Litovoi remained under the Romanians' rule, on the same terms as before. It seems that members of the Order have never actually ruled these territories. The Knights Hospitallers probably failed in their mission, as only a few years later, they disappeared from the region.

13th C. (second half). ---  An intensified action of Magyarization and Catholicization of the Romanian leaders takes place in Transylvania alongside of the restriction of the rights of the Orthodox Romanians. This policy will make some Romanians leave Transylvania and settle down among the Romanians, on the territories of the future feudal states, Wallachia and Moldavia.


From Wikipedia, the free encyclopedia

Seneslau was a Voivode of Wallachia, on the East side of the river Olt in the year 1247. His Voivodship was merged with that of Litovoi, who became Prince of Wallachia. Seneslau was probably a way of pronouncing and transcribing Stanislav just like the later Vladislav could be called Veneslau


From Wikipedia, the free encyclopedia

Litovoi was a voivode on the west bank of the river Olt (ruling the territory of the present Romanian county of Gorj).

Litovoi is mentioned in a 1247 document as being a vassal of king Bela IV of Hungary.. In the meantime, Litovoi increased his power, rebelling in 1272 against the Hungarian King Ladislaus IV wanting to gain the territory of the Banate of Severin, an important strategic point. In 1277, profiting from the internal instability created in Hungary by the minority of king Ladislaus IV, he started an uprising against his lord. The king sent George, son of Simon, to fight against Litovoi, killing him in battle and capturing his brother, Bărbat, bringing him to the royal court.[7] Bărbat became Litovoi's successor, ruling his voivodate between 1285 and 1288.

1272/73 ---  Litovoi, a Romanian voivode from the south of the Carpathians, refuses to pay tribute to the Hungarian king and extends his rule, occupying territories over which Laszlo IV (1272-1290) claimed suzerainty, a fact which brought about the conflict between the Hungarian crown and the Romanian voivode.

1276 November 21-1277 May 6. ---  A war takes place between the Wallachians and the Ruthenians, mentioned by chronicler Thomas Tuscus in his Gesta imperatorum et pontificum.

1277 or 1279 (summer or autumn) --- Military conflict between Litovoi and the king of Hungary. The Romanian army headed by Litovoi and by his brother Barbat, was defeated by the Hungarian army, led by Magister Gheorghe and Count Petru. The struggles were fought, probably, in the Hateg Land. Litovoi is killed and Barbat is taken prisoner; after paying an important ransom, Barbat succeeds his brother to the throne, acknowledging the suzerainty of King Laszlo IV; Barbat's succession renders evident the dynastic character of the political authority and proves the consolidation of the institution of voivodeship.

Bărbat c. 1277-c. 1290

From Wikipedia, the free encyclopedia

Bărbat succeeded his brother Litovoi as voivode of the principality on the West bank of the river Olt. Taken hostage in the same battle in which Litovoi was killed, he managed to gather a large sum of money and pay the ransom. He was voivode between c. 1277 to c. 1290.

 1281 July 1-August 16. ---  The register of the Genoese notary Gabriele of Predono from the Constantinople Pera records commercial transactions concerning Vicina, amounting to about 4,100 golden hyperpers and 40 and a half carats. Cloth, varied tissues, spices, adornments, wines, precious metals and pottery were brought here, while corn, bee-wax, cow-skins, fish, wood, salt, etc. were exported.

The continuing weakening of the Hungarian state by further Mongol invasions (1285-1319) and the fall of the Árpád dynasty opened the way for the unification of Wallachian polities, and to independence from Hungarian rule.[8]

Negru Vodă and Longocampo-Campulung

An anonymous chronicle says that Negru Vodă (The Black Voivode), a herţeg (duke) of Făgăraş and Amlaş, who defeated of the Tatars and married a Catholic Lady Marghita, was the first voivode of Wallachia.[9] According to the legend, him, together with some colonists from Transylvania ("Romanians, Catholics and Saxons") settled in 1290 to the south of the Carpathians and founded Wallachia, with the cities of Câmpulung and Curtea de Argeş and then spread throughout all Muntenia.[10]

According to a legend, the Negru Voda Monastery in the town Campulung Muscel was founded by a mythical character in 1215. His name, Negru Voda, could be translated: the Black Prince. It was also rebuilt many times an it is considered to be one of the oldest feudal art monuments in the country. On its premises there is the Princely House, raised in 1650. 

In 1292 is mentioned in documents and in 1300 is mentioned as a town so is the oldest town in Muntenia. Basarab the 1st (1330-1352), the first ruler of Wallachia, is the one who chose this place as his residence.

Câmpulung was one of the earliest urban settlements in Wallachia, the Transylvanian Saxons contributing to its development by bringing the Germanepitaph of Laurencius de Longo Campo, the mayor of the German community, the full text being Hic sepultus est comes Laurencius de Longo-Campo, pie memorie, Anno Domini MCCCAnno Domini urban culture. The earliest written evidence of the town's existence is dated 1300, and is to be found in the Câmpulung church. The inscription is an ("Here is buried Laurentius of Longus-Campus, in pious memory, 1300").

Câmpulung was the first capital of the feudal state of Wallachia, until succeeded by Curtea de Argeş in the 14th century. There was a considerable traffic with Transylvania, over the Bran Pass, 15 miles to the north. Near Câmpulung are the remains of a Roman camp;

The Catholic Church in Campulung Muscel

Negru Voda, Monastery

Only 8 km away from Campulung, in a village caled Namaiesti, you can see a cave hermitage from the 15th century and a bit further, at the bottom of the Leaota Mountains, on a steep hill on the left side of the Ialomita Valley, one can admire the ruins of Negru Voda’s fortress. It was built in the 12th century and there’s also a 14th century church carved into the rock.

The cave church at Corbii de Piatra (the name means “The Stone Ravens”) is 33 km away from Curtea de Arges and its origin is in the first half of the 16th century. The church still has the old paintings in the Byzantine style. Also carved into the rock there is a space that supposedly was Neagoe Basarab’s justice court.

 Monastery Corbii de Piatra
Above the river, there are the last stones of Voicu Corvin's castle, Serb's son and legendary Iancu of Hunedoara's father, the one who was to keep the raven's badge forever, turning it into a king's symbol. After the Bonfini's hungarian chronicle utters that Valachian Iancul Corvinul is one of christianity's greatest heroes, it also talks about his birth place from Wallachia Transalpina, Corvini's native place. The rupestral church Corbii de Piatra known with good reason an enigma, won't allow you to discover it, so you have to go and see it, to pay astonishment tribute in front of it's beauty. Embeded in stone, hidden as a cave in the mountain's wall, it doesn't resemble anything: neither the rupestral cells from Bozioru, nor the cave from Namaiesti, nothing. The earliest dating of the rupestral church, as an orthodox dwelling creed, date from the end of the II nd century A.D., when it is believed thet the church was perfectly adapted for those times of persecutions,beeing well hidden, having no connection with the outside, except for a small door towards North, which was well hidden and it could be entered only on all fours. The monastery's diptych mentions as it's first founder Voivode Basarab the I st, but the villagers go far earlier,talking about a certain Voivode Harabo, during the XIII th century, or even Voivode Vlad, towards the end of the XI th century.
Corbii de Piatra 
A meteorite covered in metal with a strange inscription from Corbii de Piatra
In the year 1369, the capital was moved to Curtea de Arges

 San Nicoara, royal church (ruin) of XIII century

The origin of Oltenia is given by the same chronicle as being separate from the one of Muntenia, Oltenia being allegedly colonized by Romanians from Turnu Severin, who allegedly founded two other capitals, at Strehaia and Craiova. After the arrival of Negru Vodă and the descălecat, they swore allegiance to him.[11]

The Romanian term for the "founding" (descălecat, literally dismounting) refers to this alleged settling in Wallachia, but the exact meaning is debated, because there were Romanians living in Wallachia before this date and it's more likely that it was simply a unification of the lands under one ruler.[12]

Some chronicles identify Negru Vodă with the founder of various churches, such as Curtea de Argeş Monastery, but he is mistaken for other voivodes, such as

Radu I and Neagoe Basarab.[9]

Coin of Radu I:

Due to lack of any actual contemporary evidence, Nicolae Iorga doubted the existence of such a voivode, considering that it's simply a nickname that could have been given to Basarab I, who would be the real founder of Wallachia.[13] Djuvara identifies him with Thocomerius, Basarab's father, explaining the nickname by his Cuman descent: he appeared to have a dark skin colour for the Romanians.[14]

Thocomerius of Wallachia, (c. 1290 – c. 1310)

From Wikipedia, the free encyclopedia

Tihomir Thacomerius/Tihomir/Togomer/Totomer/Tugomir/Toq-Timur is thought to have been a Cuman/Romanian voivode (c. 1290 – c. 1310), possibly the father of Basarab I, the founder of the principality of Wallachia.
ca. 1290-ca. 1310. ---  Tihomir (Togomer), voivode in Oltenia, father of Basarab I, continues the struggle begun by Litovoi and Barbat against the Hungarian crown
He is sometimes identified with the legendary figure Negru Vodă, the character of 17th century Wallachian Chronicles who is given as the first Prince and the central figure of the Wallachian descălecare ("dismounting") - the establishment of a state.


  Early modern historians assumed that the name is just a peculiar rendation of the Slavic name Tikhomir, composed of the roots for "quiet" and "peace". Indeed, there was a boyar Tikhomir attested in neighbouring Bulgaria at that time. However, the attested form is hard to be explained by the adaptation of the name in any language of the area. A theory of Aurel Decei (and supported by Neagu Djuvara) says that Thocomerius is a rendition of Toctomerie (meaning "hardened steel"[1]), a genuine Cuman name found in Russian chronicles. He could also be identified with a minor Mongol prince, Toq-Timur, a son of Mongke-Timur (5th Khan of the Blue Horde), who lived in that area, as the eastern parts of Wallachia were under the hordes control. 

 Neagu Djuvara, Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti. Cum a purces întemeierea primului stat medieval românesc dinainte de „descălecătoare” şi până la aşezarea Mitropoliei Ungrovlahiei la Argeş. Noi interpretări. Bucureşti, Edit. Humanitas, 2007, 231 p.

Book Review 1
by Adrian Andrei Rusu
 De la Introducere, suntem avertizaţi că avem „metehne” istoriografice grave (p. 7), care conţin „absurdităţi de-a dreptul dezonorante” (p. 116). Fără îndoială, adesea acuzele de părtinire patriotică sau de cataractă oculară se cuvin asumate ori pronosticate de/la mulţi dintre istoricii care l-au precedat. Recunoaştem adesea frâna „politică” dinaintea vreunei observaţii negative, a vreunei pete care să maculeze luciul eşafodajului glorios. Se identifică una dintre „metodele” de ocolire a opiniei critice: trecerea sub tăcere (p. 207). Bine aţi revenit pe pământul de acasă, stimate domnule autor! E timpul ca Neagu Djuvara să se aştepte la înfierarea „publică” sau subterană şi acuza de „antiromânism” şi „antiortodoxism”, gestionată magistral de toţi cei care se ţin în scaune universitaro-academice moştenite dinainte de 1989!
Însă nici Neagu Djuvara nu se poate desprinde de ghiuleaua românească cu lanţ. De câteva ori, el răbufneşte, însă neînţelegerea ori nemulţumirea i se opresc la formularea unor întrebări (ex.: „Acest episod mă tulbură adânc: nu înseamnă oare că românul este, atavic, aproape din fire, alergic la orice disciplină morală mai constrângătoare? Ar fi grav” – p. 100). Gata, judecata prea îndrăzneaţă a istoricului este stopată!
Autorul pune foarte corect termenii de constituire a statalităţilor extracarpatice: era nevoie de o infuzie externă pentru scoaterea lor de sub amorţirea şi non-structurarea seculară. În rolul de structurişti, bulgarii sunt scoşi prea repede din ecuaţie. Chiar şi cu pecenegii sau cumanii, lucrurile nu sunt prea limpezi, pentru că ar fi prea mult să-i vedem coagulând state doar printre români. Pecenegii au avut rostul lor doar până la campania lui Ştefan I, împotriva lui Gyla şi distrugerea centrului de putere de la Alba Iulia (imediat după anul 1000), dublată, la sud de Dunăre, de victoria bizantină de la Lebunion (1092). „Topirea” lor s-a făcut însă inegal şi fără preferinţe. Îi găsim la fel de prezenţi şi în viitoarele „clanuri” secuieşti. În schimb, cumanii s-au interferat major, dar nu cu rosturi singulare, şi în istoria bulgarilor şi ungurilor, tocmai în secolul cheie, al XIII-lea.
Schema „barbarului cel bun”, care ajută la construcţia etatistă este subminată de formula întemeierii Moldovei. De ce, acolo, acelaşi barbar binevoitor nu s-a găsit? Pentru că timpurile sunt mult depărtate de cele ale lui Clovis, cu francii săi, ar fi un răspuns în maniera comparatismului. „Energiile autohtone” (sau „romaniile populare”, cum le denumea Iorga) nu au depăşit cota critică pentru răzbatere în societatea demnă de materia istorică. Aceasta este cauza principală a „relativei întârzieri a întemeierii primelor voivodate româneşti” (p. 17). Să vedem însă ce obraz academic îşi va asuma direct şi deschis această monstruos de grea încheiere istorică? Eu personal cred că iniţiativa locală, a „barbarului” a fost suplinită de puterea şi grija vecinilor. Cu alte cuvinte, puternicii extranei s-au nevoit să introducă infuzii de statalitate peste pepiniera de potenţiali profitori de stat (boierii şi biserica), pentru propria lor necesitate (graniţe sigure). Când fructul s-a copt, veleitari cu numele de Basarab sau Bogdan, au tresărit în clipe de mândrie autonomistă, lăsând însă urmaşilor aceleaşi legături de vasalitate incurabile. Iar noi, cei de astăzi, vrem cu dinadinsul să fim mai conştienţi de zvâcnirile lor, decât au fost ei înşişi.
„Nobila moştenire” cumană (p. 22) are tăişuri pe care N. D. nu le simte până la capetele oaselor. Cea mai periculoasă este cea a stărilor religioase („Nici o sursă nu ne lămureşte însă în privinţa relaţiilor pe plan religios dintre cumani şi supuşii lor vlahi” – p. 23). Pentru că turanicii despre care se tot scrie, au fost fie păgâni, fie catolici, mult mai rar ortodocşi dovediţi. Or, româno-vlahii dau dovadă de o incredibilă apetenţă în a se complace cu ei („conlocuire intimă”, p. 71) în economie, familie şi politică. Şi nu doar cu ei! Pentru că, anterior, o făcuseră cu slavii, apoi cu pecenegii, iar după cumani, pare că şi cu tătarii. După recentele adunări de date ale lui Adrian Ioniţă, viitoarea Ţara Românească poseda în secolul al XIII-lea, circa şase biserici, din care jumătate sigur catolice; iar o altă jumătate se concentra la Severin. Dacă nu Tocomer, măcar Basarab şi Nicolae Alexandru, laolaltă cu mulţimea cumanilor din Milcovia, au luat apă sfinţită de la Roma. Cel mai ambiguu este Întemeietorul, Basarab adică, care este „schismatic” într-un document regal ungar şi „cucernic principe catolic” pentru papă (p. 161-162), iar pentru Nicolae-Alexandru, construcţiile lui Daniel Barbu sunt preluate aproape în bloc (p. 201-207). Istoricii români încă nu ştiu că studii recente efectuate asupra cumanilor din Ungaria Centrală, indică o posibilă orientare a lor către ritul răsăritean. Aşa ca să nu-i lase doar pe români singuri în ortodoxismul lor încercuit de unguri! Ca nişte sensibili teologi ce s-au aflat, restul românilor, majoritatea adică, a despărţit nava de pronaos şi naos, amvonul şi sacristia de iconostas, Maiestas Domini de Maica Domnului Hodighitria, ţinându-se răsăriteni puri. Şi pentru că românii patrioţi nu au murit, ipotezele lui N. D. vor fi îngropate cel puţin pentru a nu întina creştinismul ortodox de la Sfântul Apostol Andrei al daco-romano-sciţilor şi urmaşilor lor, românii. Iar dacă Mitropolia Ţării Româneşti abia se înfiripa, din aproape nimic, la mijloc de secol XIV, trebuie să acceptăm că de la început ea a dominat „plaiurile” ungurene (p. 93)?
Din toată lumea anterioară lui Basarab, doar Severinul şi Cetăţenii de Argeş ne oferă ceva palpabil de pus pe o hartă. Voievodatele (voivodatele, după N. D.) sunt, până acum, simple broderii de abur pe marginea Diplomei Ioaniţilor din 1247. Nici măcar acest crunt eşec istoriografic şi arheologic nu-l impresionează însă pe recenzatul nostru. Paradoxal pentru o cercetare modernă, autorul nu cunoaşte, menţionează sau pare să spere ceva de la arheologia medievală. Era, totuşi, cazul să exprime şi aici măcar câteva reflexii amare la dezinteresul faţă de aceste relicve străromâneşti, comparativ cu câte o mână nouă, aproape anuală, de piese romane adunate de la Bumbeşti ori Romula.
Nici chestiunile punctuale nu lipsesc. Iată doar una. Dacă imaginile Cronicii pictate au clişee bologneze, cum mai rămâne cu „personajele ... adăugate de editură cu caracteristicile prin care erau cunoscuţi vlahii, cu cojoace şi căciuli” (p. 184)? Să înţelegem că dacă stâncile au scoase din albume, la fel s-au extras şi chipurile românilor?
Este în continuare simptomatic cum se poate dilua realitatea transilvană în înţelegerea istoricilor cu ţinte extracarpatice. Să vedem doar problemele saşilor. Laurenţiu de Câmpulung, este pentru cunoscători, un greav sas, nu „o conferire regală sau o alegere printre patricienii saşi sau unguri ai oraşului [de la 1300!]” Câmpulung (p. 60). Mi se pare cu totul amuzantă reluarea tezei lui Constantin Rezachevici, potrivit căreia alegerea itinerarului retragerii de la 1330 s-ar fi datorat faptului că „sibienii erau atunci, de mulţi ani, în răscoală împotriva regelui” (p. 181). O asemenea stare de beligeranţă este o pură invenţie, împrumutată din anarhismul politic al Italiei sau al Germaniei medievale tîrzii. Tocmai la Sibiu, regele îşi avea baza de autoritate (comite, vicecomite, castelan), iar răscoala despre care a fost vorba, este un eveniment succesiv „Posadei” şi fără extindere multianuală, cuprinzându-i doar pe unii din saşi (poate doar greavi) din teritoriu. Interesul transilvan se opreşte la relatările lui Anonymus, care se referă de fapt, la pecenegi, puşi sub nume de cumani.
Lecturile autorului pot fi sancţionate pentru selectivitatea nejustificată. Nu vom descoperi nici o pagină folosită din cele ale lui Radu Popa scrise despre Ţara Haţegului, de către Lukács Antal, despre Ţara Făgăraşului; nici un stadiu recent al lui Tudor Sălăgean despre Transilvania secolului al XIII-lea; nimic scris de către Victor Spinei despre turanicii din Moldova; nimic despre monografia arheologică a Curţii de Argeş (Nicolae Constantinescu, cu replicile critice, de mare importanţă ale Terezei Sinigalia) ori a Severinului (Gheorghe Cantacuzino). Toată selecţia lecturilor arheologice se restrânge exagerat (printre ele pseudo-mărturia arheologică a Carmen Laurei Dumitrescu, p. 127). Mai mult chiar, nici vechiul şi extinsul tom a lui George I. Brătianu despre tradiţia istorică a întemeierii se pare că nu este cunoscut. Nu am terminat, dar nu pot oferi aici o bibliografie completă şi actualizată. În rest, multe de negăsit; adică lecturi speciale despre cumanii aşezaţi în Ungaria (ca analogie la felul de a fi şi coabita cu restul noroadelor), la funcţionarea instituţiilor de stat (cu cetăţi, administraţie, biserică, venituri). Cele din urmă nu mai sunt subiectivităţi, ci doar probe de ignoranţă. Ele nu pot fi înlocuite cu pasaje de explicaţii colaterale (incluzând istoria numelui „Neagu” – p. 98-99), divagaţii bune de dovedit o cultură generală solidă, dar aici nepotrivite.
Dacă am acceptat cu oarecare îngăduinţă literatura emigraţiei, apărută în reviste-miscelanee, un istoric serios ar fi cu totul descumpănit regăsind citate constant materiale din Magazin Istoric, puse egal în ecuaţia demonstraţiilor, alături de cărţi sau studii speciale, cu adresă restrictivă, pentru istorici.
Ceea ce se găseşte aici nu este decât un Tocomer (prefer să-i spun mai româneşte, decât în forma excesiv de latinizată) păliduţ, grav deficient de informaţie – în consecinţă, de carnaţie istorică. Nu am fost convins deplin de identitatea sa cu Negru Vodă. Ea este doar construită ipotetic, uneori cu o logică pe care aş respinge-o din capul locului. El figurează doar într-un singur act autentic (1332). „Cartea” de la 1618, a lui Gavriil Movilă, care invocă vederea unui izvor dispărut, de la 1352, prin care se făcea filiaţia Negru – Basarab (p. 131 şi mai sus), nu are valoare echivalentă. Este un posibil indiciu, dar nu o probă.
Da, o fi fost el cuman, dar esenţa fenomenelor cunoscute nu s-a modificat revoluţionar. Cineva străin se impune, evident dinafară, străveziu de clar în raport cu ungurii, pentru a-i civiliza pe prea simpli băştinaşi. „Negru” sau alb, el îşi menţine aura mitică, permanent inspiratoare de scenarii noi. Contextele determinante rămân la fel de tătărăşti, ungureşti şi bulgăreşti. Isprava „naţională” a fost un joc de răzbatere, sprijinit pe noroace.
Noi ne întrebăm dacă subiectul merita o asemenea amploare şi, mai ales, o asemenea tevatură mediatică. Depărtându-se prea mult de sfera preocupărilor sale principale, autorul şi-a permis un eseu (p. 199). Nu este nici prost scris, nici neglijabil pentru conţinut. Ne-a provocat şi îi răspundem.

 Book Review 2
by Nicolae Constantinescu
Există în istoriografia românească probleme controversate (stare nu chiar singulară în acest colţ al Europei, unde ghemul desfăşurărilor şi al faptelor petrecute cândva prezintă faţete încă obscure), acestea mai cu seamă încurajând opinii, ipoteze şi chiar curente istoriografice prezentate adesea ca unice temeiuri ale discernerii trecutului nostru istoric. Altminteri, cum releva atât de pregnant N. Iorga, nu rareori se întâmpla ca un crâmpei informaţional, aparent neînsemnat, să aibă menirea de a răsturna cele mai cutezătoare eşafodaje în materie de interpretare istorică – şi poate tocmai în această privinţă e de amintit ce rol a avut, abia din 1920 încoace, descoperirea grafitului din Biserica Domnească a Argeşului, cu data morţii lui Basarab I, la leat „6860”/1351-52 (în lucrarea de care mă ocup aici, evident greşit: leat 6996!); reper cronologic care a schimbat radical tot ceea ce privea până atunci istoria Principatului muntean. Asupra începuturilor acestuia stăruie lucrarea, atât de incitantă prin ramificaţiile înfăţişate încă prin titlu, datorată d-lui N. Djuvara. Să stărui la rându-mi începând chiar cu însuşi autorul.
D-sa, un respectabil nonagenar, se prezintă printr-un succint CV pe coperta ultimă, dar aici voi prelua deocamdată tot din propriile mărturii, publicate anterior, din care reies mai conturat tribulaţiile fostului licenţiat în litere – un sorbonard (1937) cu doctorat în drept (1940) – ajuns în diplomaţie şi decident încă din 1944 să ia calea exilului, în Apus, iar după 1961, timp de 23 de ani, ajuns în plin continent african, consilier prezidenţial în Niger! Un exil deloc aurit, mai ales că autorul se hotărăşte să se înscrie la aceeaşi Sorbonă pentru a obţine doctoratul de stat (sau docenţa noastră de odinioară), muncind din greu şi discontinuu la teza de filosofie a istoriei, definitivată în 1970 şi prezentată cunoscutului sociolog Raymond Aron, susţinută apoi în faţa unui juriu (1972) şi tipărita abia în 1975 – în treacăt fie spus, în afară de R. Aron, care, în vederea publicării, „îmi făgăduise că-mi va da o mână de ajutor, dar nu s-a ţinut de cuvânt”, cum notează N. Dj. – nici unul dintre membrii juriului nu figurează în acel Dictionnaire des idées contemporaines, sous la direction de Michel Mourre, Editions Universitaires, Paris, 1966 – „îmi pusesem speranţe nebuneşti în acea împlinire – mai notează memorialistul nostru – şi vedeam acum că e o nimica toată, o fiţuică care (sic!) nu mă ducea nicăieri. La 50 de ani trecuţi, fără nici o carte publicată, izolat în acel pustiu african, orizontul îmi părea închis în toate părţile”. Era, putem zice, un nimeni în 1975, drept care N. Dj. continuă: „Eram descurajat, deprimat ... Hotărâsem, de mult, ca după isprăvirea tezei de filozofie a istoriei, să mă apuc de istorie românească [...] îi destăinuisem lui Dupront (membru al juriului amintit, n. N. C.) proiectul – visul meu de a scrie despre procesul de occidentalizare a românilor la cumpăna secolelor XVIII şi XIX (subl. N. C.) [...] Lecturile mele în domeniul istoriei noastre rămăseseră deci sporadice, răzleţe, dar ideea centrală, planul cărţii crescuseră încet în mintea mea, se plămădiseră pe nesimţite. Acum că isprăvisem teza, apoi o prezentasem la Sorbona, firesc era să mă înham cu nădejde la acest nou – şi totuşi vechi – proiect. Dar starea de deprimare în care mă aflam, chiar că nu-mi dădea aripi”, cf. N. Djuvara, Amintiri din pribegie (1948-1990), Edit. Albatros, Buc., 2002, p. 252, p. 357-58. Schimbarea salvatoare s-a ivit odată cu evenimentele din decembrie 1989, când îndelung-exilatul revine în ţară.
Într-adevăr, cum se zice pe malurile Senei, „l’appétit vient en mangeant, mais la soit s’en va en buvant”: dl N. Djuvara devine dintr-odată nu doar filosof al istoriei, ci pur şi simplu istoric plurivalent. „Fiţuica” din 1975 e tradusă în româneşte (patru ediţii!, alte lucrări – despre Mircea cel Bătrân şi turcii, despre Vlad Ţepeş şi altele, inclusiv o istorie destinată tinerilor, toate acestea în zeci de ediţii!). O istorie „în spirit polemic” ne-a fost prezentata pe postul public de televiziune (prilej pentru N. Dj. să ajungă şi la Biserica Domnească din Curtea de Argeş – şi acolo, pe treptele de la intrare aşezat, să peroreze folosind cunoscutul clişeu desuet „Talabă–Toxabă–Basarabă”, prefaţând de pe atunci lucrarea de care mă ocup aici). În scurt, autorul nostru, ajuns în optica unora un nou dascăl al naţiunii – oricum, mai mare decât N. Iorga – a ştiut alături de mulţi alţii, inclusiv de pe tărâm academic! (deşi pentru N. Dj. cercetarea academică şi îndeosebi Instituţia însăşi sunt pur şi simplu nomina odiosa, de aceea şi evocate cu o ură viscerală, inclusiv casa editorială de profil, menţionată constant ca fiind „a R.S.R.”), să profite din plin în anii ‘90 şi următori, când, sub pretextul reînnoirilor critice şi de regulă de pe poziţii neo-elitiste organizate în diverse ONG-uri (uneori şi cu afişări de evghenie recentă) se spulberau „mituri”, apăreau sumedenie de manuale „alternative”, se vânau oameni şi cărţi ... Ecoul acestor stări de lucruri respiră din lucrarea recentă a d-lui N. Djuvara, pe alocuri chiar la fiecare rând. Să vedem mai îndeaproape demersul său, ferindu-mă (deşi omeneşte îmi pare imposibil) să nu cad în mrejele pamfletului.
Subliniez de la început un fapt semnificativ, că autorul comite deliberat un fel de pia fraus sau fals aievea în plan istoriografie: coperta I ne înfăţişează binecunoscutul chip ctitoricesc din Biserica Domnească argeşeană, respectiv din scena Deesis pictată în luneta de deasupra intrării în naos; personaj asupra căruia, ca identitate, s-au pronunţat destui dintre cei avizaţi, mai ales după restaurările din anii 1911-20 (personal, cum am afirmat în repetate rânduri, îl văd acolo pe ctitorul principal, Vladislav I–Vlaicu Vodă). Dar dl Djuvara e părtaş cu ilustratorul de carte (menţionat la p. 4) de vreme ce pe amintita copertă se asociază reprezentarea picturală cu numele lui Thocomerius voivod (sic! de prisos îndemnul autorului de a respinge grafiile voievod sau voevod, atestate de majoritatea izvoarelor); anacronism în regulă, căci personajul princiar din Deesis poartă coroană cu flori de crin – de inspiraţie angevină neîndoielnic (Carol Robert preia tronul ungar abia în 1308), pe când Thocomerius al d-lui Djuvara a vieţuit mai ales pe vremea dinastiei arpadiene şi în plus – reper informaţional pe care venerabilul autor îl ignoră în mod strigător la cer, prin ceea ce se cheamă discriminare prin omisiune – sub locaşul păstrat astăzi se afla celălalt, mai vechi, din pragul veacului al XIII-lea (ignorat de V. Drăghiceanu dar intuit în chip remarcabil de regretatul A. Sacerdoţeanu şi cercetat/pus în valoare de subsemnatul) ...
Spiritul înalt este înzestrat cu gust – scria G. Ibrăileanu despre statura şi rolul lui T. Maiorescu în cultura română – simţul ridicolului reprezentând alesătura gustului; iar faţeta cea mai ordinară a ridicolului fiind lipsa de măsură (hybris, sub pedeapsa zeilor în tragedia greacă), aşadar lipsa discernământului. Se poate afirma în linişte că acest opuscul urzit de dl Djuvara, cu tot sprijinul masiv al celor invocaţi de d-sa (dar pe care îi mai şi recuză din când în când) se remarcă tocmai prin lipsa măsurii, ceea ce reiese limpede din economia lucrării în ansamblu, din sumarul prezentat şi îndeosebi din tezismul înfăţişat, punctual, în Introducere (p. 8-25), dezvoltat în cap. III (p. 55 şi urm.), presărat apoi pe parcurs (pe alocuri în mod obsesiv), autorul reluând – repet, fără discernământ – opinii exprimate în diverse straturi crono-istoriografice, unele interesate din alte raţiuni decât cele de ordin ştiinţific (cele provenind din istoriografia maghiară fiind peremptorii – şi e semnificativ că N. Dj. nu a auzit de un savant medievist de talia lui Gy. Görffy ...); opinii care (nu toate!) absolutizează în plan istoric rolul pe care l-au avut cumanii, ca prezenţă reală în spaţiul medieval timpuriu românesc, respectiv prin aşa-numita „simbioză” cu elementul autohton. Ridicolul situaţiei (respectiv al textelor în cauză) constă în aceea că autorul, darnic în epitete şi reproşuri („aberaţii”, obsesia „continuităţii” [ghilimelele autorului], „îi dă înainte” ş. a.), fără cunoştinţe în materie de limbi turanice (ca şi noi, de altfel) se încumetă în „analize” şi divagaţii de ordin geo-istoric/toponimie, antroponimic „lieux-dits” cum îi place d-lui Djuvara să amintească, întemeiat pe spusa altora – dar evident fără nici o legătură cu problema – Thocomerius, respectiv cu pretinsa origine cumană a acestuia. În scurt, aproape tot ceea ce încearcă să aducă în discuţie autorul s-a spus şi exprimat prin scris în istoriografie, astfel încât, chiar dacă dl. Djuvara procedează la modul da, dar ..., în ansamblu, lucrarea d-sale este un fel de puzzle, adică un soi de talmeş-balmeş conţinând ad lihitum un straniu şi incoerent amestec de fapte, constatări şi opinii, referinţe bibliografice, teme şi probleme etc. toate par aşezate cu furca şi „rezolvate” ad-hoc, cu varii interogaţii retorice şi dubii de circumstanţă. Din păcate şi cu voite omisiuni (lipsesc nume prestigioase de autori: Dinu C. Gurescu, R. Theodorescu, Şt. Pascu, V. Spinei ş. a.) dar mai ales, cum voi arăta imediat, cu o condamnabilă lipsă de probitate ştiinţifică (pe care doar cititorul neavizat nu o distinge). Inevitabil, şi selectiv, sunt nevoit să intru în detalii.
Marşând pe pista turanică, dar mai ales pe considerentul că voievodul de neam cuman a descălecat în finalul veacului XIII din Făgăraş, autorul nostru crede indubitabilă concluzia: nici vorbă de antroponimul de origine slavă Tihomir (redat Thocomerius, resp. la genitiv, în doc. lat. din 1332, cum voi preciza la rându-mi ceva mai departe şi cum, altminteri, desluşesc in extenso în articolul prezentat anume – v. în acest volum, supra, p. 1-24). „Când au luat cunoştinţă de acest document, toţi istoricii noştri – punctează cu ironie N. Dj. – l-au tradus îndată prin numele slavo-român Tihomir, întâlnit în numeroase documente de epocă. Patrioţii noştri răsuflau uşuraţi: dacă tatăl lui Basarabă purta un prenume slavo-român, sigur că el era de origine română şi doar întâmplător purta un nume împrumutat de la cumanii conlocuitori (copilul unor cnezi sau voivozi slavo-români, creştini de veacuri, să-şi fi botezat copilul cu acest nume păgân?!). A trecut aproape o jumătate de veac de când marele nostru orientalist Aurel Decei şi, înaintea lui, László Rásonyi au semnalat că Thocomer aduce mai mult cu numele cuman Thoctomer, de la Toq-tamir sau Toq-timur «fier călit». Iar forma Thocomerius sugerează mai curând varianta Thoctomieră sau Thoctomieru [...], întâlnită la un prinţ din Cumania Albă, citat într-o cronică rusească. Tatăl lui Basarabă întemeietorul s-a numit Thoctomierû şi putem presupune că ie este aici o diftongare rusească şi că la noi era Thoctomeru”. Şi îndată: „Cu toată elucidarea lui Decei, istoricii noştri, de zeci de ani, i-au dat înainte cu Tihomir (cel mult, unii – Maria Holban, Sergiu Iosipescu – au mai sugerat şi alte variante posibile, tot slavo-române, ca Tugomir sau Tatomir) şi în toate tratatele şi manualele noastre de istorie, chiar cele mai recente, găsim în continuare, ca fondator al dinastiei noastre, pe Tihomir. O atare perseverenţă era vrednică de o cauză mai bună. Gândul că prima noastră dinastie naţională ar fi putut fi de origine cumană înfiorează mai departe” etc. etc. (p. 110 şi urm., fiind vorba de cap. V, intitulat Thocomer – Negru Vodă şi data probabilă a „descălecătoarei”, reieşind că în demersul pe care şi l-a asumat N. Dj. d-sa a avut nevoie de peste o sută de pagini spre a intra în problema-cheie titrată în capul lucrării). Să mai notăm că autorul de azi ocoleşte faptul că orientalistul Aurel Decei a spulberat din istoriografie invenţia Bezaram-ban – Ilaut (cu variante, inspirate din scrierea lui Rashid-od Din), fiind vorba de castelanul de Sandomir, Brzesk, din Ţara Liovului. Altminteri, în materie de năvala tătarilor din 1241 cititorul poate renunţa la cap. I din lucrarea lui N. Dj (p 27 şi urm.), îndemnându-l să prefere demersul de înaltă ţinută al lui Victor Spinei (Ist. Rom., III, Genezele româneşti, Ed. Encicl., Buc., 2001; spre a nu reveni, menţionez că tot aici, la rându-mi, ofer o interpretare mai judicioasă a Diplomei ioaniţilor – 2 iun. 1247, decât încearcă, precar dar stufos în exprimare, dl Djuvara).
Numai că N. Dj. dovedeşte şi alte, chiar mai serioase lacune în plan informaţional – mai mult, trece intenţionat, vădind carenţe metodologice, peste faptul că în materie de nume personal precum Tugomir/Thocomer s-au exprimat istoricii noştri vechi – un Al. D. Xenopol, de pildă (menţionat de N. Dj. doar ca fiind de origine etnică străină, un „xenos” ce ascundea originea sa irlandeză ...!, cf. p. 144), care în Istoria sa menţionează nu numai faptul că „Basarab care domnea în Muntenia în 1332 este dat într-o diplomă din acest an a regelui Carol Robert napolitanul ca fiul lui Tugomir (Thocomer)”, ci şi pe acela (deloc întâmplător, desigur) că prioritatea celui care a folosit mai întâi documentul respectiv aparţine lui B. P. Hasdeu – cf. A. D. Xenopol, II, ed. a III-a (I. Vlădescu), resp. ed. N. Stoicescu – Maria Simionescu, Ed. Şt. şi Encicl., Buc., 1986, p. 243; Hasdeu, Ist. Critică ..., I (1875), resp. ed. Gr. Brâncuş, Ed. Minerva, Buc., 1984, p. 189; mai târziu, în 1899: „eu cel întâi am constatat numele tatălui lui Alexandru Basarab [sic! astfel considerau istorici vechi, n. N. C], menţionat într-o diplomă din 1332”, v. Etymologicum ..., IV, p. CLXX, citat ap. Xenopol. Şi lui Dimitre Onciul i s-a părut că Thocomer(ius) din 1332 „aduce mai mult” cu Tugomir (în scrierile sale passim), aici, spre exemplificare (în context fiind vorba de circumstanţele războiului din 1330, tratat într-o manieră mai mult decât discutabilă de senescentul autor de astăzi, v. cap. VI, p. 155 şi urm.) meritând a fi reproduse idei exprimate în text, precum şi în primele rânduri dintr-o notă de subsol şi unde savantul medievist aproape că îşi expune substanţa opiniilor. Astfel, scria Onciul, în 1301-1308, timpul interregnului ungar, „când trebuie să punem achiziţiile voievodului român în confiniile regatului, încă nu domnea Basarab [....]. În acelaşi timp, tatăl lui Basarab, numit într-un document unguresc din 1332 «Thocomer», probabil şi predecesor în domnie, era pe atunci încă în amintire la curtea lui Carol Robert, poate în urma relaţiilor ce le va fi avut cu acesta după 1308, când voievodul transilvan, aliatul voievodului român, refuza până la 1310 să recunoască pe noul rege. Din aceste elemente de tradiţie şi de date istorice pare să rezulte că confiniile regatului cele revendicate în 1330 au fost ocupate de predecesorul lui Basarab, probabil tatăl său Thocomer”. Iar mai departe – atenţie!: „Tradiţia cronicilor noastre înfăţişează «descălecatul» acestui Negru Vodă ca purces din Amlaş şi Făgăraş la Câmpulung, apoi la Argeş, unde el «şi-au pus scaunul de domnie». În realitate, descălecatul atribuit predecesorului lui Basarab n-a putut să fie decât invers, de la Argeş, capitala principatului, la Câmpulung (mai înainte sub stăpânire ungurească [mai degrabă săsească, n. N. C.], apoi la Făgăraş şi Amlaş, în ţara vlahilor din Transilvania [...]. Această vagă amintire despre vechiul descălecat de peste munţi, păstrată in tradiţia întemeierii, s-a contopit apoi cu tradiţia despre faptul posterior al unirii părţilor de peste munţi cu nou înfiinţatul principat al Ţării Româneşti” [subl. N. C.]. – vezi, D. Onciul, Titlul lui Mircea cel Bătrân şi posesiunile lui, în Scrieri istorice, II, ed. A. Sacerdoţeanu, Buc., 1968, p. 102-103 (cu n. 178, opiniile lui Gr. G. Tocilescu din 1886 şi A. D. Xenopol din 1889, spre a împăca tradiţia cu istoria admit că Tugomir/Thocomer a luat în domnie numele de Radul Negru, şi-i atribuie „descălecatul din Amlaş şi Făgăraş. Această părere, sprijinita pe tradiţia câmpulungeană, trebuie modificată în înţelesul arătat”). Asemenea opinii, analizate cum trebuie, i-ar fi prins mai bine preopinentului nostru, care se străduie în van să mai discute – şi cum anume! – despre Letopiseţul cantacuzinesc şi explicaţia ciudăţeniilor din el, resp. în cap. IV, p. 83 şi urm.
Adaos informaţional ignorat de N. Dj: Tih/din şi „tih” – liniştit sau „tihy” – tăcut regăsit în „6. Tihomir zis şi Tugomir Wd., tatăl lui Basarab I (= Tocomer în doc. lat. ungare)”, cf. N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Ed. Academiei, Buc., 1963, p. 389). Mai nou, o exemplificare grăitoare din spaţiul moldovean: „seliştea lui Tigomir pe Bucovăţ” – menţiune în hotarnica pentru Oană vornic din 1420 (moşii ajunse curând în stăpânirea vechii m-ri Căpriana, de care m-am ocupat în 1996) – v. Al. Gonţa, DIR, A, Moldova, veacurile XIV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de persoane, curavit I. Caproşu, Ed. Academiei, Buc. 1995, p. 665, s. v. Tigomir.
În scurt, în onomastica medievală, inclusiv în Transilvania, în „ţările” sale au intervenit, inevitabil, la nivelul clasei stăpânitoare feudale (dar şi în popor) nume personale şi patronime împrumutate, de origine slavă, cumană, apoi şi maghiară etc., care nu dezvăluie neapărat că ele ascund şi etnicul respectiv, dovadă că Basarab, de origine „cumană” în viziunea lui N. Dj. (şi a istoriografiei maghiare, în general – cum reiese şi din ultimul Magyar Nagylexikon în 19 volume, unde, de pildă despre satul Basarabasa din Ţara Zarandului, menţionat în 1437-39 (v. Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, II, p. 216, p. 317), se afirmă că fusese „întemeiat de cumani” – inf. în piesă de V. Lechinţan, de la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca, 8. III. 2008), era ştiut drept „olacus” în cancelaria angevină, cf. doc. din 26. XI. 1332).
De acest document m-am ocupat cu ani în urmă, semnalând faptul că menţionarea numelui lui Thocomerius alias Tugomir/Tihomir se datorează absolut hazardului istoric: un dregător regal, judele Curţii lui Carol Robert, adresează împreună cu fratele său rugămintea ca regele să reunească cinci litterae patentes (emise între 22 iunie şi 17 august 1332, privind moşii şi dependinţe din Austria şi în care, evident, nici vorbă de războiul purtat de rege, de Basarab I şi de tatăl său!) în una privilegială (litterae privilegiales) – ceea ce regele concede, menţiunile atât de importante pentru istoria noastră aflându-se în redactarea propriu-zisă a actului privilegiat, deci după transcrierea (=transumptum) celor cinci patente – v. reproducerea foto ca anexă la articolul subsemnatului, supra, fig. 1-2 (cf. DRH, D/1, nr. 25, p. 49-52, act publicat de G. Fejer, Codex ..., VIII/3, 1832, p. 623-27). în lucrarea sa, dl Djuvara se dovedeşte absolut aerian, de vreme ce scrie: „Numele tatălui lui Basarab ne este cunoscut printr-un singur document: la 26 noiembrie 1332, regele Carol Robert îi dăruia o moşie lui Laurenţiu, etc.” (p. 111-112)! Cinci erau moşiile, în locuri diferite şi nu era vorba atunci, în toamna lui 1332, decât de un suveran act de reconfirmare din partea regelui, aspect scăpat din vedere juristului nostru de azi. Dacă judele amintit nu ar fi insistat cu demersul său pe lângă rege, nici astăzi nu am fi ştiut de numele tatălui lui Basarab I, căci menţiunea din toamna lui 1332 este absolut singulară! (sub rezerva documentelor din arhivele ungare care mai stau, cert, dosite). Revine a spune, că hazardul i-a dat prilej şi d-lui Djuvara de a se pronunţa despre un voievod de neam „cuman”..., dar fără a binevoi să fie şi prob în demersul său, acceptând contribuţia subsemnatului, inclusiv în plan arheologic.
Fapt este că autorul a avut sub ochi articolul meu din 1986, dovadă că i s-a năzărit şi d-sale să vorbească de Niccolò Luccari („star neutrale in quella guerra”, etc. fiind vorba de episodul 1330 – Velbujd), urmându-1 însă, privitor la invazia angevină, pe dl C. Rezachevici (în treacăt, căci nu voi reveni asupra momentului Iachint – 1359, tratat mai bine, socot, în articolul subsemnatului din „Argesis”, XI, 2002, p. 137-42), N. Dj. trece sub tăcere localizarea lui Iachint la Câmpulung, potrivit ipotezei neaşteptate a celui abia menţionat); furt de-a binelea în materie de citare, de vreme ce la p. 167-68 dă impresia că d-sa defrişează împrejurările venirii la tron a lui Bas
arab I (în condiţiile inimiciţiei regelui angevin – episodul Mehadia, etc.), apoi în multe alte locuri, inclusiv referitor la menţiunea din Chronicon pictum, despre ultimele două zile ale războiului din 1330 – textual feria sexta beati Martini et post in sequenti <feria secunda> (p. 188!). Or, formularea redată ca atare, respectiv adaosul în paranteze unghiulare, aparţine subsemnatului, fiind preluată din varianta publicată în „SRH”, I, p. 499 şi aflată întocmai în actul capitlului transilvan din 16. III. 1331 (DRH, D/1, nr. 19, p. 42), ceea ce N. Dj. nu catadicseşte să menţioneze, ignorând, ca jurist de formaţie, principiul străvechi – suum cuique tribuere, neminem laedere. Meteahnă greu vindecabilă, desigur, dar deloc scuzabila la atâtea pretenţii afişate urbi et orbi.
În fine, un ultim aspect se cuvine relevat: lucrarea, prin autorul ei, ne îndeamnă să reţinem un dat istoric şi anume că spre deosebire de vecini, care de timpuriu şi-au construit state puternice, românii, popor molatec, izbutesc abia către 1290, prin descălecatul din Făgăraş, să simtă mâna forte a unui principe de neam „cuman”; mesaj subliminal transmis vremurilor în care ne aflăm ...
Reluat, cu acordul autorului, din Argesis. Studii  şi  comunicări – seria  istorie, XVI, 2007, p. 509-515.

  1299 ---  The Tatar chief Nogai is defeated and killed near the Don by the army of Tatar Khan Toktai from the Volga. Subsequently, the Tatar domination over the Romanian territories weakens considerably, the struggles and disorders caused by the succession of Nogai made the Genoese give up their old commercial route (the "Tatar" one) and try to come to Transylvania and Poland via Wallachia and Moldavia.













1300 ---  At Poenari (Arges County) there is built a powerful fortress of Byzantine type, with circular towers, the nucleus of one of the principalities which preceded the foundation of Wallachia.

1300 (before) --- First record of Cimpulung (Wallachia) on a tombstone which bears the inscription "Laurencius comes de Longo - Campo."

1307-1308 --- The Rhymed Chronicle (Oesterreichiesche Rheimchronik) of Ottokar of Styria mentions that Otto of Bavaria, pretender to the crown of Hungary, was taken prisoner by the voivode of Transylvania and delivered to be imprisoned to a "Vlach" voivode, who was ruling "beyond the mountains", and held under his lordship all the others, and the Land he ruled was called "Walachia" (the Land of Romanians).

Basarab I

Wallachia's creation is historically connected with Basarab I (1310-1352), who rebelled against Charles I of Hungary and took up rule on either side of the Olt River, establishing his residence in Câmpulung as the first ruler in the House of Basarab. Basarab refused to grant Hungary the lands of Făgăraş, Amlaş and the Banat of Severin, defeated Charles in the Battle of Posada (1330), and extended his lands to the east, to comprise lands as far as Kilia (in the Bujak, as the origin of Bessarabia); rule over the latter was not preserved by following princes, as Kilia fell to the Nogais ca.1334.

 NotesDrumul spre Cetatea Poenari ( construita mai tarziu ), locul unde ar fi avut loc batalia

  1. ^ Djuvara, p.16-17
  2. ^ Vasary, p.136
  3. ^ Vasary, p.136, 138
  4. ^ (Russian) Nestor the Chronicler, "Повесть временных лет" (Povest' vremennykh let, 1113)
  5. ^ a b c d Vasary, p.28
  6. ^ Vasary, p.146
  7. ^ Vasary, p.147-148
  8. ^ Vasary, p.148
  9. ^ a b Brătianu, p. 87
  10. ^ Brătianu, p. 93, 102
  11. ^ Brătianu, p. 102-103
  12. ^ Brătianu, p. 93
  13. ^ Brătianu, p. 90
  14. ^ Djuvara


Text is available under the Creative Commons Attribution-ShareAlike License; additional terms may apply. See Terms of Use for details.
Wikipedia® is a registered trademark of the
Wikimedia Foundation, Inc., a non-profit organization    


File:Chronicon Pictum P0143 A posadai csata1.JPG


File:Viennese Illuminated Chronicle Posada.jpg

The Annals of Jan Dlugosz - ISBN 1-901-01-900-4 - From A.D. 965 to A.D. 1480

Quote:A.D. 1330, page 278

King Charles, having avoided one mishap, now deliberately exposes himself to another just as serious, in that without cause he starts hostilities against Basarab Voivode of Wallachia. In this he is encouraged by the Voivode of Transylvania and others, who have their eyes on that Dutchy for themselves. The King's forces do capture the town of Seurinum, which is then handed over to the Voivode of Transylvania; but then envoys from the Voivode of Wallachia arrive and, demanding that hostilities cease, undertake to pay 7,000 marks in silver and to submit Seurinum to King Charles' rule, the Voivode's own son being given as hostage. King Charles arrogantly replies that he will drag the Voivode from his cottage, as would any driver his oxen or shepherd his sheep, and, although his councillors beg him to accept the Voivode's offer or send a milder reply, he refused to change his mind and leads his army deeper into the country without proper supplies or adequate reconnainssance. He advances into the Carpathian mountains with their impenetrable forest and great wastes. After several days of difficult marching they are still not our of the mountains and the troops are getting hungry. To avoid what might be even greater danger, the King gets Basarab to agree to an armistice, the one condition being that the latter will provide guides who know the way and will lead the army back to the Hungarian plain by the shortest route. The King and his army then move off, all unsuspecting. The guides, of course, have their orders and lead the army into a ravine, where the Wallachians attack them from in front, behind and either side, shooting and pelting them with stones. When the King sees that his best knights are being killed before his very eyes without being able even to fight, he discards his royal robes and insignia, so as to avoid being recognized - actually he gives them to one of his captains, who is then taken for the king and dies under a hail of arrows and stones - and with few companios makes good his escape, though not without considerable difficulty, and eventually reaches Wyszehrad clad in dirty civilian clothes. The Wallachians gather up everything the invaders have had with them; kill the priests accompanying the King and take for ransom all who offer it.

ca. 1310-1352. ---  Reign of Basarab I, son of Tihomir, in Wallachia; the first representative of the national dynasty of the Basarabs; he united the voivodates and the knyazates situated on the right and left banks of the Olt, creating the feudal state Wallachia, with his seat at Cimpulung and then at Arges. During his dominion, the country witnessed an important economic development, and conquered its independence.

1320 --- The oldest mention of Dobruja, as a self-depending political structure; nevertheless, it had been in existence since earlier times.

1323 ---  The Romanians of Wallachia are mentioned by the Byzantine historian John Cantacuzenus under the name of Ungro-Vlachs, together with the Bulgarians, in the battle waged by Mikhail III Shishman (1323-1330) against the Byzantine Emperor, who was besieging the town of Philippopolis.

1324 July 26. ---  Basarab, ruling prince of Wallachia, is called "our Transalpine voivode" by the Hungarian chancellery. Basarab I consents to the Hungarian king's suzerainty, being recognized effective ruler of the Banat of Severin as well.

1325 --- A Romanian army from northern Moldavia participates together with Ruthenians and Lithuanians in the battle waged by the Polish army, led by King Wladyslaw I Lokietek, against the Margrave of Brandenburg.
        --- The Patriarchate of Byzantium, nominates as "Metropolitan of Varna and Carbona" (of the feudal independent state of Dobruja) the archbishop Metodie.

1326 --- The first Ottoman emperor (emir) Osman I dies at age 67 after a 36-year reign. He is succeeded by his 47-year-old son who will reign until 1359 as Orkhan and who begins to extend Ottoman domains from Angora in central Anatolia to Thrace in Europe, taking the title "sultan of the Ghazis" (warriors of the faith).
         - Orkhan strikes the first Ottoman coin.

1330 July 28. ---  The battle of Velbuzhd. The Bulgarian army, led by Czar Mikhail III Shishman, accompanied by an army corps from Wallachia, sent by prince Basarab I, one of the czar's relatives, is defeated by the Serbian army, led by King Stephen Decanski (Stephen III, Uros) (1321-1331).
            September-November. ---   King Charles Robert's campaign against Wallachia, (described in Chronicon Pictum Vindobonense) which countervened, by its policy, the interests of the Hungarian feudal lords and higher Catholic clergy. After conquering the Banat of Severin and declining the peaceful proposals of Basarab I, the king moved forward into the country, through Oltenia, as far as Cetatea Argesului.
            November 9-12. ---  The Battle of Posada. The Hungarian army, retreating to Transylvania, was defeated by Basarab's army, which caused a great number of losses to the invaders; the life of the king himself was in danger. The victory of Posada meant the independence of Wallachia.

1339 or 1341. ---  Naval expedition of the Turkish emir of Aidyn Bahaeddin Umur-Bey on the Black Sea. On this occasion, some battles of the Turks against the "Giaours" (probably Romanians) are mentioned "in Chilia, at the frontier of Wallachia"; after plundering and setting on fire several towns and villages in Dobruja, they defeated the army of the Romanians.

1339 --- Angelino Dulcert's portolano contains the important trade route Black Sea-Lvov-Baltic Sea with directions given for two variants. One branch (the shorter) started from the Genoese colonies Maurokastron, Licostomo and Vicina and, in order to reach Lvov, it crossed Moldavia on the valley of the Siret. That route ("Via Walachiensis"), on which some market towns were marked, will have an intensified traffic, after the fall of Lvov under the Poles (1349).

1345 --- The Ottoman Turks make their first crossing into Europe in response to a call for support by John VI Cantacuzenus as civil war continues in the Byzantine Empire.

ca. 1350 ---  First documentary mention of Braila. Its commercial importance will increase after 1368, being the main import and export gate for the maritime trade of Wallachia.

1351 (before) ---  Basarab I builds a voivodal church in Cimpulung, later the Cimpulung Monastery, where he is buried (in 1352). Conceived as a three-nave basilica, the old edifice disappeared as a result of the recontructions performed in the 17th and 19th centuries.

 The ruins of the Royal Court, Curtea de Arges, Curtea de Arges Must See Activity, photo, picture, image

St. Nicholas Princely Church and court of Basarab I. Picture at; htt Inchideti fereastra

Mural Painting at the National Museum of Art of Romania

    1351-1352 --- St. Nicholas Princely Church is being built at Curtea de Arges, an important edifice of Greek inscribed cross type, where a valuable set-up of mural paintings has been preserved (about 1364-1366). Basarab I was succeeded by his son, Nicolae Alexandru in 1352


Nicolae Alexandru was a Prince of Wallachia between 1352 and November 1364, after having been associate ruler to his father Basarab I.

In the year 1359, he founded the Wallachian Eastern Orthodox Metropolitan seat.

After initially resisting to pressures to become the Kingdom of Hungary's vassal, he yielded to king Louis I in 1354, and recognized the right of the Roman Catholic Church to establish missions in his principality, as well as the privilege of Saxon traders from Braşov to transit Wallachia without paying duties. In 1355 Nicolae Alexandru and King of Hungary reached an agreement in return for Severin.

1352-1364, November 16. ---  Reign of Nicolae Alexandru in Wallachia, son and successor of Basarab I; he continued the policy of state consolidation and expansion, set up the first Metropolitan Church of Wallachia and carried close relations with the neighbouring sovereigns, becoming related to some of them.

1354 March 2. ---  The Ottoman Turks, led by Orchan I (1326-1359) take hold of the important Byzantine fortress of Gallipoli, settling thus in Europe.

1355 February 10. ---  The king of Hungary confirms the agreement with Nicolae Alexandru, who, in return for the acknowledgement of Severin's domination, accepts the Hungarian suzerainty.

1358 June 28. ---  The first known commercial privilege granted to the merchants of Brasov for Wallachia

1359 May. ---   Recognition of Wallachia's Metropolitan Church, with its seat in Curtea de Arges, by the Patriarch of Constantinople, Calist I (1355-1363) and by his synod. Iachint from Vicina having been formerly resident by the side of the voivode Nicolae Alexandru, is recognized as Metropolitan of Ungro-Wallachia. He will be a priest to the Romanians of the Hungarian kingdom too, with the title of "Exarch of the entire Ungro-Wallachia and of the upper fields", till 1372; the Church became a powerful supporter of the court.


 Vladislav I of the Basarab dynasty, also known as Vlaicu-Vodă, was a ruler of the principality of Wallachia (an area in modern-day Romania) (1364 - c. 1377). He was brother in law of the Bulgarian Emperor Ivan Alexander.[2] In 1369 Vladislav I subdued Vidin and recognised Louis I of Hungary as his overlord in return for Severin, Amlaş, and Făgăraş. In 1373 Louis I took Severin again but the Vlachs recovered it in 1376–1377.


  1. ^ Ангелов, Д. История на България, Том 3, Втора Българска Държава, БАН, 1982, с.331
  2. ^ Bakalov, Istorija na Bǎlgarija, "Dobrotica (neizv.–okolo 1385)"

Vladislav I al Ţării Româneşti

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecţionat de la Vlaicu Vodă)
Vladislav I
Domnitor al Ţării Româneşti
Vladislav Vlaicu
Vladislav I, portret mural
Domnie16 noiembrie 1364 - 1377
PredecesorNicolae Alexandru
SuccesorRadu I
TatăNicolae Alexandru
MamăDoamna Maria

 Vladislav I (n. 1325, d. 1377) a fost domnitorul Ţării Româneşti între 1364 şi cca. 1377; fiul lui Nicolae Alexandru şi frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut publicului larg şi sub numele de Vlaicu Vodă, datorită piesei de teatru omonime a lui Alexandru Davila. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlaşul, Severinul şi Făgăraşul.

Noul voievod va adăuga la titlurile moştenite şi pe acelea de ban de Severin (1368) şi duce de Făgăraş (1369), deşi s-a aflat,încă de la urcarea pe scaun sub ameninţarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamaţie regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate şi şi-a însuşit un titlu ce nu-i aparţinea. Relaţiile rămân încordate şi, înainte să aducă la supunere pe voievodul Tării Româneşti, Ludovic îşi îndreaptă lovitura asupra ţarului bulgar de la Vidin, Straţimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetăţii de scaun şi îndepărtarea familiei domnitoare din această ţară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ţinuturilor de la nord de Dunăre cât şi în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Tării Româneşti a fost hotărâtă. Oştile maghiare au înaintat pe două direcţii: dinspre Vidin spre Severin şi dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operaţiunea preconizată nu a dat rezultatele aşteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomiţa, în apropiere de Târgovişte, oastea voievodului transilvanean. După victorie, voievodul Tării Româneşti devine arbitrul situaţiei din ţaratul Vidinului, unde după o intervenţie armată cerută de localnici va obţine, la 29 august 1369, eliberarea lui Straţimir şi reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situaţii Ludovic recunoştea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile şi posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state sa slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat şi cu primele conflicte româno-turceşti desfăşurate în 1369. El participa alături de regele Ludovic la o luptă cu oşti ale sultanului Murad şi ţarului de Târnovo, Ioan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine şi sârbeşti, fără a putea dobândi victoria.Se pare că tot în vremea domniei sale Chilia a revenit Tării Româneşti. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean şi prin susţinerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiţiei monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuia Vadiţa, lângă Severin, fundaţie anterioară anului 1375 şi Biserica Domnească din Curtea de Argeş. În plan economic,dă la 20 ian.1368 un privilegiu pt.negustorii braşoveni, vama percepută mărfurilor –tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Ţării Româneşti care bate monedă – ducaţii de argint plus o monedă secundară banii

 Emisiuni monetare

Printre alte realizări, Vladislav I este primul voievod român care emite monedă, în preajma anului 1365. Emisiunile monetare atribuite domniei lui Vlaicu Vodă, practic primele monede româneşti propriu-zise, au fost bătute numai în argint şi au fost clasificate astfel de către numismaţii români (în speţă clasificarea aparţine lui Octavian Iliescu):

  • I - piese cu diametrul de 18-21 mm şi greutatea medie 1,05 g;
  • II - piese cu diametrul de 16-18 mm şi greutatea medie de 0,70 g;
  • III - piese cu diametrul de 14-16 mm şi greutatea medie 0,35 g, acestea din urmă fără legendă (anepigrafe).

Monedele din prima categorie ar aparţine unui sistem similar cu ducaţii veneţieni de argint bătuţi începând din anul 1202, denumiţi iniţial ducaţi (ducato), apoi groşi sau matapani, mult imitaţi în Peninsula Balcanică. Numele ducat este atestat mai târziu în documente pentru unitatea monetară a Ţării Româneşti, fiind iniţial echivalent cu groşii sârbeşti şi bulgăreşti bătuţi în sistemul ducaţilor veneţieni de argint.

Monedelor din a doua categorie, cu greutate medie de 0,70 g, echivalente cu dinarul unguresc de argint din acea vreme, le revine denumirea de dinari.

A treia categorie, monede anepigrafe (dar purtând literele Б-Л pentru "Vladislav") cu greutatea medie de 0,35 g, a fost cunoscută sub numele de ban, aşa cum se numea anterior dinarul de argint al banilor (principilor) Slavoniei. Banul muntean era echivalent cu 1/2 dinar, deci corespundea obolului unguresc. Denumirea de "ban" s-a pastrat în epoca modernă, în prezent numele fiind purtat de cel mai mic nominal circulant, moneda de 1 ban, a suta parte dintr-un leu românesc.

Raportul dintre monedele muntenesti medievale în perioada lui Vladislav I era următorul:

  • 1 ducat muntean = 1½ dinar = 3 bani;
  • 1 dinar = 2 bani.

Legături externe

Vezi şi

Nicolae Alexandru
Domnitor al Ţării Româneşti
Radu I


Curtea de Argeş

De la Wikipedia, enciclopedia liberă,_Curtea_de_Arge%C5%9F

Piatra de mormânt

Mormântul princiar din Biserica Domnească, Curtea de Argeş, a fost descoperit neprofanat în 1920, în naosul bisericii, o dată cu renovarea acesteia. Descoperirea aparţine istoricului Virgil Drăghiceanu, sub supravegherea căruia s-au efectuat săpăturile. Mormântul conţinea resturile umane ale unui personaj domnesc, datat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Au fost avansate mai multe ipoteze asupra identităţii acestuia, cele mai vehiculate nume fiind cele ale lui Basarab I[1], Vladislav Vlaicu[2] şi Radu I[3].

Piatra de mormânt este paralelipipedică, din calcar de Albeşti, iar pe ea se află în relief personajul înmormântat, purtând o mantie lungă cu guler franjurat pe umeri. Actual, ea se află în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României din Bucureşti, la fel ca şi nasturii şi paftaua.

Alături în naos au mai fost găsite două morminte domneşti. Primul, în mijloc, ar putea fi al lui Vladislav Vlaicu, dacă interpretarea inscripţiei şterse de pe piatra de mormânt, din care au mai rămas doar câteva litere (la şi is, deci posibil [V]la[d]is[lav]), este corectă. Cel de-al doilea a fost atribuit cronologic lui Dan I. Personajul din interior mai purta dintre podoabe doar diadema de pe cap. Dacă eliminăm deci aceste variante, pentru personajul găsit de Drăghiceanu rămân Basarab I şi Radu I. Dar, cum Basarab I se ştie că a murit la Câmpulung, iar unul dintre mormintele descoperite acolo i s-a atribuit lui, varianta cea mai sigură rămâne cea care îl vizează pe Radu I, mai ales că portretul votiv aflat alături este creditat ca fiind o reprezentare a lui şi a doamnei sale, Ana.

Tot aici se mai păstrează mormântul prinţului Vladislav, fiul lui Radu I, mort la 15 - 18 ani şi cel al prinţului Voislav, fiul lui Nicolae Alexandru, mort în ianuarie [1366?].

Descrierea personajului princiar găsit în mormânt

Voivodal tomb opened in 1920. Nicolae Iorga supposed he was Basarab I.

Paftaua curelei

La deschiderea mormântului, personajul domnesc a fost găsit acoperit cu un giulgiu de mătase mult deteriorat[4].

Personajul poartă o tunică purpurie lungă până la jumătatea femurului şi strânsă pe trup. Tunica este cusută cu fir şi decorată cu mărgăritare, în special la mâneci (manşete şi coate), şi este închisă în faţă cu 30 de nasturi de aur smălţuiţi cu verde astfel încât pe bumb să înfăţişeze stema dinastiei Basarabilor: scut despicat, fasciat în jumătatea dreaptă în opt zone care alternează aur-verde. Circa 20 de nasturi similari decorau şi antebraţele mânecilor. Cativa nasturi sant decorati cu literele R,O,I. (NA: Rege?)

Click pe imagine pentru a o vedea mărită                    Click pe imagine pentru a o vedea mărită

Click pe imagine pentru a o vedea mărită

 Peste mijloc, personajul este încins cu o centură de piele căptuşită cu catifea, ornată cu fir şi mărgăritare dispuse în romburi, având steluţe de aur la colţuri, centură care se închide printr-o pafta din aur atent lucrată. Paftaua reprezintă un castel în miniatură în centrul căruia se află o lebădă cu cap de femeie.

Sub tunică se afla o vestă din care nu s-au mai păstrat decât bordurile de la gât, mâneci şi din faţă, bogat ornate cu mărgăritare. Din cămaşă a mai rămas doar dantela de la guler, din mătase şi fir, realizată în tehnica „pointe de Venise”[5].

Pantalonii şi încălţămintea nu s-au păstrat, însă e probabil ca acestea din urmă să fi avut vârfuri ascuţite şi lungi, după moda vremii[6].

Pe cap, personajul poartă o diademă de fir decorată cu mărgăritare, care alunecase şi, când a fost descoperit mormântul, ajunsese sub bărbie[7].

Mâinile erau prinse pe piept cu o legătură ornată cu mărgăritare care formau crucea patriarhală şi erau acoperite cu mănuşi decorate cu aceleaşi pietre preţioase. În degete au fost găsite patru inele din aur şi pietre preţioase, purtând mai multe inscripţii săpate pe verigă.

 Prima dintre acestea este „Ave, Maria, gracia plena Dominus te[cum]” (adică „te salut, Marie, cea plină de har, Domnul e cu tine”),

 Click pe imagine pentru a o vedea mărită        Click pe imagine pentru a o vedea mărită

 iar cea de-a doua  pe un inel cu diamant negru este „† Iesus autem, transiens per medi[um illorum, ibat]” (adică „† Iar Iisus, trecând prin mijlocul lor, mergea”) — versetul 4:30 din Evanghelia lui Luca[8].

Click pe imagine pentru a o vedea mărită  

 Inel cu diamant negru flancat lateral de doi lei afrontaţi cu capetele întoarse spre dreapta şi spre stânga şi cu una din labe pe montura cu diamant. Inscripţia: HILF + GOTH

Concluzia asupra inventarului acestui mormânt, aşa cum o expune istoricul Constantin C. Giurescu, este că „voievodul de la Argeş, aşa cum ni-l arată veşmintele şi podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciţi monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noştri, o viaţă umilă, modestă, de ţărani păstori şi plugari, aşa cum s-a crezut, plecându-se de la idei preconcepute, atâta vreme, ci tot fastul şi strălucirea unei societăţi de nobili, de boieri cu proprietăţi întinse şi cu legături puternice atât cu feudalii dinastiei angevine, cât şi cu Bizanţul şi imitatorii acestuia din urmă, cu «ţarii» sârbi şi bulgari[9].

Actual, mormântul se păstrează deschis, iar personajul este învelit în giulgiu alb de mătase.

Stema de pe nasturi

Stema lui Ştefan cel Mare (1502)
Stema găsită pe nasturi

Stema este alcătuită dintr-un scut franţuzesc despicat, primul câmp fiind fasciat în opt piese din aur alternat cu verde. Cel de-al doilea câmp este din aur plin.

Numismatul Octavian Iliescu consideră că respectiva stemă era autoconferită de către posesorul ei, în sensul că metalul folosit (aur) era superior celui din stema seniorului maghiar (argint). De aceeaşi părere este şi heraldistul Dan Cernovodeanu[10], care compară acest herb cu cel al lui Ştefan cel Mare, regăsit în Tetraevanghelul din 1502. Cel din urmă adoptă pentru câmpul fasciat o cromatică alternativă azur-verde, care ar putea proveni din multiplele legături de sânge între familiile domnitoare ale Basarabilor şi Muşatinilor.

Ion Nicholas-Mănescu este de părere însă că stema de pe nasturi nu are nici o însemnătate cromatică din punct de vedere heraldic[11].

Menţiuni în artă

Mormântul princiar este menţionat şi în romanul autobiografic Cişmigiu et comp. al lui Grigore Popescu-Băjenaru:

Am făcut fotografiile de rigoare şi ne-am îndreptat apoi către biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, cea mai veche din localitate, unde se descoperise de curând mormântul lui Basarab-Vodă, adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti.
Descoperirea îi aparţinea istoricului Virgil Drăghiceanu şi săpăturile se făcuseră sub neîntrerupta lui supraveghere.
Mormântul lui Basarab era lângă un stâlp pe care se aflau picturi măiestrit realizate şi suprapuse, datorită cărora savantul român făcuse însemnata descoperire.
Sub un cristal gros se vedea acela care fususe viteazul stăpânitor al Ţării Româneşti.
Hainele, ca prin minune, îi erau neatinse de vreme. Avea o tunică roşie ca vişina putredă şi era încins cu un cordon de aur, cu catarame, reprezentând un castel medie­val. Părul, barba şi mustăţile se conservaseră foarte bine.
Voievodul ne-a uimit prin statura lui impozantă: avea aproape doi metri şi era foarte spătos!
― Ia uitaţi-vă, mă, ăsta român!...

O reconstituire a personajului domnesc a fost propusă de Radu Oltean într-una din planşele sale istorice privind războinicii medievali de pe teritoriul României[12].


  1. ^ Iorga, p. III-IV.
  2. ^ Popescu.
  3. ^ Giurescu, p. 338.
  4. ^ Giurescu, p. 338.
  5. ^ Giurescu, p. 339.
  6. ^ Giurescu, p. 339.
  7. ^ Giurescu, p. 338.
  8. ^ Giurescu, p. 339.
  9. ^ Giurescu, p. 339.
  10. ^ Cernovodeanu, p. 67.
  11. ^ Cernovodeanu, p. 67.
  12. ^ Reconstituirea personajului propusă de Radu Olteanu (stânga jos).


  • Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
  • Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 2003, ISBN 973-684-510-9
  • Nicolae Iorga, Domni români după portrete şi fresce contemporane, Sibiu, 1930
  • Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militară, Bucureşti, 1975.
  • Virgil Stelea, Curtea de Argeş, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968.

Vezi şi

Legături externe

1364 November 16-ca. 1377. ---  The reign of Vladislav I (Vlaicu-Voivode), the son of Nicolae Alexandru, in Wallachia; he concerned himself with the country's economic organization and development of the country and kept up close relations with the Bulgarian and Serbian sovereigns, being kindred to some of them.

ca. 1365 ---  Vladislav I mints the first coins (silver) of Wallachia.

Fişier:Dinar de argint Vladislav I.gif

1368 January 20. ---  Wallachia's voivode confirms to the population of Brasov their commercial privileges in Wallachia, the oldest known trade privilege granted by a Romanian prince, written in Latin. It attests to the intensification of the trade on the "Braila route".

1368 October 13 (after~). ---  The campaign of Louis I, king of Hungary, near Severin, linked to that of Nicolae Lackfy, voivode of Transylvania (1367-1368), over the Carpathian mountains, against Wallachia. Dragomir, Pircalab (castle captain) of the Dimbovita fortress, defeats the voivode of Transylvania, and the Hungarian king is obliged to retreat from the Severin's walls. The Wallachian army attacks from the neighbourhood of Amlas.
1369 February. ---  Vladislav I, at strife with the Hungarian kingdom, subdues Vidin; the prince of Wallachia tolerates (on February 12) the reprisals undertaken by the Orthodox population of the town against the Franciscan missionaries.
         August 29 (after~). ---  Peace treaty concluded between Louis I, king of Hungary and Vladislav I; the latter accepts the Hungarian suzerainty, in exchange of getting back the land,  of Fagaras, Amlas and Severin. At the same time, Czar Ivan Srazhimir, brother-in-law of the prince, is re-enthroned in western Bulgaria.
         November-December. ---  The first raid of the Ottoman Turks in Wallachia. Vladislav I, supported by Transylvanian contingents, led by Ladislau of Dabica, defeats and chases the invaders, then crosses the Danube and sets free Vidin from under their domination.

1370 November 5. ---  The election of the Hungarian king Louis I as king of Poland too, the two kingdoms find themselves under the sovereignty of one ruler.

1371 March 9 --- Foundation of a Catholic diocese in Siret, Moldavia's capital. The first occupant of this diocese is the Franciscan monk Andrei Wasilo of Crakow
     September 26. ---  The battle of Cirmen (Cernomen) on the Maritza river. The Serbian army, led by the despots Vukashin and Ugliesha by the side of whom participate Wallachian contingents, is defeated by the army of the Turkish invaders, commanded by Sultan Murad I (1359-1389). Macedonia is turned into a vassal of the Ottoman Empire.

1373 ---  Louis I takes by force the city of Severin from Vladislav I. During 1376-1377, Romanians reconquer it, but it seems that this date coincides with the death of the ruling prince of Wallachia. On the occasion of this war, as shown by a chronicle of the time, there is evidence of the way Romanians used to fight, mention even being made of 10,000 knights, dressed in armours bought from Venice.

1373 March 16. ---  Interdiction of the salt import in the Hungarian Kingdom from Wallachia. It was prejudicial to the treasury of Vladislav I.

c.a. 1374 --- Vladislav I endows the Vodita Monastery, now in ruin, built by monk Nicodim and by his team; it is the first monumentis the oldest documentary certified


foundation, and also the first monastic establishment in Romania, independently administrated after the rules of the eastern church settled by St. Vasile The Great.
It was built between 1370 and 1372 by St. Nicodim on the expense of voievode Vladislav the 1st, who endowed it with clerical jewels, money and other revenues. His descendents: Dan the 1st, Mircea The Old, Dan the 2nd, Vlad Dracul, and Radu The Beautiful strenghtened his donations. Even Sigismund of Luxemburg, the king of Hungary (1387-1437) acknowledged the possesions gave to Vodita Monastery by the Romanian rulers and Stefan Lazarovich, the Serbian despot, donated in 1406, 10 serbian villages.

 Radu I

He was a ruler of the principality of Wallachia, (circa 1377 - circa 1383) from the house of Basarab, son of Nicolae Alexandru and father of Dan I.

Considered by many people as “the heart of Oltenia”, Tismana Monastery, together with its medieval walls and angular bulwarks, lies on the Starmina Mountain being surrounded by forests and steep crags, 30 km away from Targu Jiu. As a matter of fact, the Getae-Dacian toponym “tismena” meant “fortress” in its ancient times. During the archaeological works done in 1970, the foundation of a sanctuary was discovered nearly 4 m to the North of the lateral apse of the principal church. The sanctuary was built of river boulders and bricks and dated from the time of the Roman occupation over the land. This discovery led the archaeologists to the conclusion that an old Dacian-Roman fort had existed in this area.

Tismana Monastery  
Tismana Monastery, general view and incence burner from Tismana. Romanian National Museum of Art.

The one who started the building of the monastery was Nicodim, The Pious, a monk that came here from Macedonian lands, with the help of the ruler Radu Negru-Voda. Thus, on the 15th August 1377, the church was sanctified, on The Assumption of the Holy Virgin dedication day. After Radu Negru-Voda’s death, the building of the monastery continued under the rule of his successors, Dan I Basarab (1384-1386) and Mircea cel Batran(1387-1418).
Placed strategically and being protected by fortification walls, Tismana Monastery was built on an important spot at the borders of Wallachia, a reason for which the inhabitants of the village with the same name had to defend the monastery, a task that spared them from tributes and quitrents.

ca 1377-1388 --- Building of the Cotmeana Monastery, whose church of tri-conch-plane presents on it's facades an enamelled ceramics ornamental work, of Balkan type.

Cotmeana commune, Arges County. Convent for monks.
Dedication days: “The Annunciation”, 25 March and “The Cutting of Saint John the Baptizer’s Head” – 29 August.

Important medieval historical monument in the south-east of Europe, Cotmeana Monastery is the oldest in Wallachia. Initially, it was built by Radu I, ruler of Wallachia (1377- 1389), then the church was restored by Mircea the Old (1386-1418) between 1387-1389, being an excellent place of stopover on the way from Pitesti to Cozia Monastery. It became one of the important foundation of the voievode Mircea the Old.
The building was restored in 1711 by Constantin Brancoveanu, the ruler of Wallachia (1688-1714) when the stone frames of the windows and of the nave door was replaced, the narthex was enlarged and an archway porch on the north side was added.
The latest restorations showed the original aspect of the building. The feudal compound of Cotmeana consists of the church, the tower, the belfry and the
precincts walls with holes for shooting and it was built for strategically and defense reasons.
The church, built of brick, is decorated outside, under the jagged cornice, with colored ceramics discs used for a decorative purpose for the first time in Wallachia. In the church patrimony, there is the oldest bell in Wallachia, given by master Dragomir in 1385.

The archeological diggings brought forward a thesaurus of gold coins, terracotta decorative discs and many others which are exhibited at the Arges County Museum.
In 1990, like many other monastic establishments, with the efforts and the blessing of His Holiness Calinic of Arges and Muscel, Cotmeana Monastery was reopened and given for pastoral office to the abbot Protosinghel Ioasaf Boiciuc who formed a monastic community made of nine people.
Traditional faith shrine, Cotmeana Monastery lasts for over 620 years, keeping alight the votive light of the orthodox Rumanian people’s Christianity.

1378 ---  Raising, in its first form, of the Bran castle (Brasov county); a fortified point for the supervision of the commercial route which connected Brasov to Cimpulung.

ca 1380/90. ---  Mention of the Bogomilic heresy from Wallachia. The Patriarch Euthimius of Tarnovo writes to Nicodim, Superior Monk of the Tismana Monastery, begging him to hinder the guiding of the believers in this heresy.

ca 1380/90. --- The Itinerary of Bruges. Showing routes of pilgrimage starting from Bruges, this source mentions a way passing through Transylvania and Wallachia, to Constantinople. Some Romanian localities are mentioned on this occasion.

1382/83 ---  Uprising of the Sibiu seat's inhabitants, led by Vladimir (Fladmerus) and by Knyaz Cindea of Sibiu, against the Transylvanian Saxon patriciate and markgraves, who had invaded their lands. In this uprising participated also the Romanian peasants from the south of the Carpathian mountains.

1382 --- Hungary's Louis the Great dies suddenly at Nagyszombat September 10 after a 56-year reign that also has included nearly 12 years as king of Poland. Louis has gained Dalmatia from Venice and an annual tribute of 7,000 ducats by the peace that last year ended the War of Chioggia. He is succeeded in Hungary by his daughter Maria of Anjou, whose husband Sigismund of Luxembourg will rule Hungary for 50 years beginning in 1387. He is succeeded in Poland by his daughter Jadwiga (Hedwig), who will be married in 1386 to Jagiello, grand Duke of Lithuania, who will rule Poland for 48 years as Vladislav V.

Dan I of Wallachia

From Wikipedia, the free encyclopedia

Dan I
Voivode of Wallachia
Reign1383 – 1386
DiedSeptember 23, 1386
Place of deathBulgaria
PredecessorRadu I
SuccessorMircea the Elder
ConsortMaria of Serbia
OffspringDan II
Royal HouseDăneşti
FatherRadu I

Dan I was a voivode (prince, ruler) of the principality of Wallachia (reigned c. 1383 - 1386). During the war with Bulgaria (1384 - 1386) he perished in battle against the troops of Tsar Ivan Shishman. His descendants were members of the House of Dăneşti, one of the two factions descended from Basarab I, that were claimants to the voivodeship of the Principality of Wallachia in subsequent centuries. The other rival faction was the House of Drăculeşti.

 1385 --- The German pilgrims Peter von Sparnau and Ulrich von Tennstadt pass through Wallachia and Transylvania and mention Zimnicea, Rusii de Vede, probably Pitesti, then Arges, Cimpulung, Brasov, Sibiu, Cluj and Oradea.

 October 3 --- First documentary mention of a judet (an administrative territorial unit conventionally called a county), in Wallachia, the Jales County

 1386 September 23-1418 January 31. ---  Reign of Mircea cel Batrin, son of Radu I. During his reign, Wallachia undergoes an important economic (mining, trades and commerce) and political development (increase in Wallachia's prestige and of its influence in the southeast of Europe); it extends its territory, improves its military organization (consolidation of the Danube's line, building up of fortresses). Remarkable military leader and politician, he was on good terms with Hungary, Poland and Moldavia, gained victories over the Turks and after 1402 interfered in the succession fights of the Ottoman Empire.  


Domnii scurte dar însemnate din istoria românilor

Prof. Tiberiu CIOBANU, Timişoara

□ Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

□ Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

DAN I                                                                                                         

Domn al Ţării Româneşti, din 1385 (îşi începe domnia undeva între 1 ianuarie şi 31 august)1 şi până în 23 septembrie 13862, Dan I a fost fiul lui Radu I Basarab (conducătorul statului românesc sud-carpatin între 1377-1385)3 şi al primei soţii a acestuia, doamna Ana4. Deşi a avut una dintre cele mai scurte guvernări din istoria noastră, el poate fi considerat, totuşi, drept unul dintre cei mai însemnaţi domnitori români, atât datorită puternicei sale personalităţi cât şi a remarcabilelor lui realizări.
Cu toate că nu a fost asociat la domnie de către părintele lui, fiind însă cel mai mare dintre fraţi, când acesta va muri, îi va urma imediat la tron5. În general Dan I a dus aceeaşi politică ca şi predecesorii săi, continuând-o, îndeosebi, pe cea promovată de viteazul său tată, prioritară, pentru el, fiind menţinerea, pe orice cale, a independenţei Ţării Româneşti.
Foto 1. Monede din vremea lui Dan I


Preocupat şi de dezvoltarea economică a acesteia, Dan I bate pe mai departe monedă (mai ales dinari de argint şi piese mărunte sub forma banilor)6,emisiunile monetare, din vremea sa, completânu-le pe cele din timpul domniilor tatălui şi fratelui său.
De asemenea, el va continua activitatea ctitoricească a înaintaşilor săi, terminând zidirea bisericii episcopale din Râmnicu Vâlcea şi întărind daniile acestora de la Vodiţa, Tismana şi Cotmeana. Totodată, Dan I înzestrează, la rându-i, aceste aşezăminte religioase, cum ar fi cazul mănăstirii de la Tismana, căreia, printr-un hrisov, emis la 3 octombrie 1385 (primul document oficial ce ni s-a păstrat de la Dan I), îi dăruieşte şi întăreşte satele Vadul Cumanilor, Hrisomuinţi, Tismana, Balta, Bistreţ şi jumătate din Toporna, un obroc anual şi alte venituri7. Printre acestea se numărau şi 400 de găleţi de grâu, din dijma domnească a judeţului Jaleş8. Tot prin actul amintit mai sus, el întăreşte şi dania în robi ţigani („40 de sălaşe de aţigani”), făcută mănăstirii Tismana de către fratele său Vladislav-Vlaicu9 (ce a condus Ţara Românească între 16 noiembrie 1364 şi cca 1377)10. În hrisovul, din 3 octombrie 1395, se menţionează, pentru prima oară, existenţa judeţelor – ca unităţi administrativ-teritoriale – şi a ţiganilor robi în Ţara Românească.
Pe plan extern, însă, politica promovată de el va determina o gravă înrăutăţire a relaţiilor sale cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (1387-1437)11. Dorind să recupereze Amlaşul şi Făgăraşul, pierdute de fratele său, dar şi partea ungurească a Banatului de Severin, Dan I atacă cu oastea sa ţinuturile castelului Mihald (Mehadia). Probabil că el a ieşit victorios, intrând în posesia acestor teritorii, de vreme ce succesorul său la domnia Ţării Româneşti le va moşteni la moartea sa12.



Foto 2: Ruinele cetăţii de la Mehadia.
Spre sfârşitul domniei şi-l asociază la tron pe fratele său vitreg, Mircea (viitorul domn Mircea cel Bătrân, ce a cârmuit Ţara Românească din 23 septembrie 1386 şi până în 31 ianuarie 1418)13. Această asociere este dovedită de către o serie de monede, emise la acea epocă (în special ducaţi), pe care apar numele amândoura14. De asemenea, într-o versiune a cronicii interne a Ţării Româneşti, este precizat faptul că Dan I „au fost frate cu Mircea Vodă Bătrânul şi au domnit împreună amândoi câtăva vreme”15.
Amestecându-se în mai vechile conflicte de la sudul Dunării, dintre cei doi fraţi rivali Ivan Şişman - conducătorul ţaratului bulgar de răsărit, cu capitala la Târnovo, între 1371-139316 - şi Ivan Stratimir (Stracimir), ţarul Bulgariei Apusene (ce-şi avea reşedinţa la Vidin), între 1371-139617, Dan I intervine de partea celui din urmă (cucerind chiar câteva cetăţi din dreapta Dunării)


Foto 3: Ruinele cetăţii Severinului.
El va pieri, însă, într-una din luptele duse împotriva ţarului de la Târnovo, fiind asasinat, se pare, chiar din porunca acestuia. Dacă despre uciderea sa, de către Şişman, ca şi despre data la care a avut loc acest tragic eveniment aflăm din Cronica anonimă bulgară, în care este consemnat faptul că „Şişman, ţarul bulgar, l-a ucis pe Dan, fratele lui Mircea voievod, în anul 6902 (de fapt 6894, adică 1386-n.n.T.C.), luna septemvrie 23”18, despre împrejurările în care Şişman a făptuit omorul, din păcate, nu avem cunoştinţă, acestea rămânând necunoscute până astăzi.
Referitor la locul în care vrednicul voievod român şi-a găsit odihna de veci nu există nici o informaţie precisă, totuşi este puţin probabil ca tovarăşii săi de arme să-i fi lăsat trupul la sud de Dunăre. Este posibil ca aceştia să-i fi adus rămăşiţele pământeşti în ţară şi să le fi înmormântat în biserica Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş19.
In ceea ce priveşte familia sa, se cunoaşte faptul că Dan I a avut drept soţie pe doamna Maria şi ca urmaş, atestat documentar, un singur fiu, pe care l-a chemat tot Dan20. Descendenţii săi direcţi se vor numi Dăneşti, el fiind, practic, considerat „părintele Dăneştilor”21, una dintre principalele ramuri ale dinastiei domnitoare a Basarabilor.


1 În tot cazul, înainte de 31 august, dată la care a fost turnat clopotul pe care un anume jupan Dragomir l-a dăruit mănăstirii Cotmeana, clopot pe care apare o inscripţie din care aflăm că acest eveniment s-a petrecut „în zilele binecredinciosului domn Ioan Dan voievod”. Prin urmare la vremea respectivă Dan I era deja instalat ca domn al Ţării Româneşti – Constantin Bălan, Inscripţii medievale şi din Epoca Modernă a României. Judeţul istoric Argeş (sec. XVI-1848), Bucureşti, 1994, p. 192-193.
2 Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol.I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 801.
3 Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 803.
4 Petru Demetru Popescu, Basarabii, Bucureşti, 1989, p. 86.
5 Idem.
6 Istoria Românilor, vol. IV, p. 104.
7 Documenta Romaniae Historica. B Ţara Românească, vol. I (1247-1500), Bucureşti, 1966, p. 20-22.
8 Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 79.
9 Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, 1997, p. 17-18.
10 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi,Bucureşti, 1975, p. 901.
11Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 564. Din 1410, Sigismund de Luxemburg devine şi împărat al Germaniei, încoronarea sa oficială, ca suveran al Sfântului Imperiu Romano-german, având loc, însă, abia, în 1433 (Ibidem, p. 561).
12 Petru Demetru Popescu, op. cit., p. 86.
13Istoria României. Compendiu, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 513.
14 Octavian Iliescu, Domni asociaţi în Ţările Române în secolul al XIV-lea şi al XV-lea, în „Studii şi cercetări de istorie medie”, II, Bucureşti, 1951, p. 44-45.
15 Letopiseţul Ţării Româneşti (ed. de S. Nicolaescu), în „Revista de istorie, arheologie şi filologie”, XI, Bucureşti 1910, p. 108.
16 Istoria lumii în date, p. 566.
17 Ibidem.
18 Ioan Bogdan, Contribuţii la istoriografia bulgară şi sârbă, în Scrieri alese (ed. de G.Mihăilă), Bucureşti, 1968, p. 266; P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944, p. 43, 45; Istoria Românilor, vol. IV, p. 278.
19 Virgil Drăghiceanu, Curtea domnească din Argeş. Note istorice şi arheologice, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” X-XVI, Bucureşti, 1917-1923, p. 52.
20 Este vorba despre Dan al II-lea, supranumit „cel Viteaz”, care a guvernat Ţara Românească, din august 1420 până în februarie-martie 1431, cu scurte întreruperi datorate lui Radu al II-lea (unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân), intrat în istorie cu porecla „Prasnaglava” (adică „Chelul” sau „Pleşuvul”), care a domnit, între mai şi noiembrie 1421, în vara lui 1423, în toamna anului 1424 (înainte de 10 noiembrie), în mai 1426 şi din ianuarie până în primăvara lui 1427 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 391-392).
21 Petru Demetru Popescu, op.cit., p. 86.
Prince  of Wallachia between 1 January/31 August 1385 – 23 September 1386, Dan was the son of Radu I Basarab, the ruler of the feudal province south of the Carpathians, between 1377-1385, and his first wife, lady Ana. In spite of having one of the shortest reign in our history, he ranks as one of the most outstanding Romanian feudal lords due to his strong personality and his remarkable achievements.
Dan I continued the policy of his precedessors, the one promoted by his father especially, his top priority being the maintenance of the independence of Wallachia. at any price.
Concerned with his country’s economic growth, Dan struck coins (silver dinars especially), his monetary issue completing his father’s and his brother’s ones. He also continued the foundation work of his predecessors. He finished the construction of the Episcopal Church in Râmnicu Vâlcea and endowed the monasteries of Vodiţa, Tismana and Cotmeana.
Unfortunately, his external policy led to a serious deterioration of his relations with Sigismund of Luxemburg, the king of Hungary (1387-1437). In an attempt to regain control of Amlaş and Făgăraş (lost by his brother) and the Hungarian area of the Banat of Severin as well, Dan I attacked Mehadia. Apparently, he won the battle and gained control over these territories as his successor inherited them after his death.
At the end of his reign he ruled together with his half-brother, Mircea (the future prince, Mircea the Old, ruler of Wallachia between 23 September 1386-31 January 1418). According to a version of a Wallachian chronicle “Dan I and prince Mircea the Old were brothers and ruled jointly for a while”. The fact is proved by the coins struck in the epoch (ducats especially) bearing the names of them both.
Dan involved himself in the old conflicts south of the Danube between the two rival brothers, Ivan Şişman, the ruler of the Eastern Bulgarian tsarat, with capital city Târnovo (1371-1393) and Ivan Stratimir (Stracimir), the tsar of the Western Bulgaria, with capital city Vidin (1371-1396). Dan I supported the latter. He even gained control over several strongholds on the right of the Danube.
He perished in one of the battles against the tsar of Târnovo. Apparently he was killed by order of Şişman. The “Anonymous Bulgarian Chronicle” states that “Şişman, the Bulgarian tsar, killed Dan, prince Mircea’s brother, in 6902 (as a matter of fact 6894, i.e. 1386), September 23” but the circumstances remained unknown. There is no useful information about his resting place. It is unlikely that his comrades in arms left his corpse at the south of the Danube. They might have brought his remains in the country and buried them in St. Nicholas’church at Curtea de Argeş.
With regard to his family, it is well known that he had a wife, Maria, and only one son, Dan. His descendants were called “the Drăculescus”, Dan I being the founder of the principal line of the ruling dynasty of the Bassarabs.


Mircea I of Wallachia

From Wikipedia, the free encyclopedia

Jump to: navigation, search
Mircea the Elder
Voivode of Wallachia
Mircea the Elder
Reign1386 – 1418
RomanianMircea cel Bătrân
Place of deathWallachia
BuriedCozia Monastery
PredecessorDan I
SuccessorMichael I
ConsortMaria (possibly a Lackovic)
OffspringMihail I, Vlad Dracul, Radu II Chelul
Royal HouseHouse of Basarab
FatherRadu I

Mircea the Elder (cel Bătrân; 1355 – 1418) was ruler of Wallachia from 1385 until his death. The byname "elder" was given to him after his death in order to distinguish him from his grandson Mircea II ("Mircea the Younger"). Starting in the 19th century, Romanian historiography has also referred to him as Mircea the Great (cel Mare).[1]

Family background and heirs

Mircea was the son of voivode Radu I of Wallachia and Lady Calinica, thus being a descendant of the House of Basarab.[2] He was the father to Vlad II Dracul and grandfather of Mircea II, Vlad Ţepeş, Vlad Călugărul and Radu the Handsome. All of these would at one time or the other rule Wallachia, with Mircea II and Vlad Ţepeş both being able military commanders (the latter would eventually become one of the most notorious leaders in history, and the inspiration for the novel Dracula by Bram Stoker).

Historical importance

Wallachia under Mircea cel Bătrân, c. 1390
1388388  May 18 --- The building of the big church of the Cozia Monastery, important foundation of Mircea cel Batrin, is completed. Designed on a triconch-plane, with a sophisticated ornamentation of the facades, Cozia will be the main pattern of religious architecture in Wallachia for four centuries on end.
 Cozia Monastery

From Wikipedia, the free encyclopedia

View of Cozia Monastery

Cozia Monastery Royalty Free Stock Photos

Cozia Monastery, erected close to Călimăneşti by Mircea cel Bătrân in 1388 and boasting his tomb, is one of the most valuable monuments of national medieval art and architecture in Romania.

The appearance of the compound was modified under Neagoe Basarab (1517), Şerban Cantacuzino and Constantin Brâncoveanu (1707), who added a veranda, a new fountain, a chapel and a watch tower, adding to its architecture the 'brâncovenesc style'.

Wall facets' decorations with original stone rosettes and frames display early Byzantine influence.

Of great value is the hospital church, 'bolniţa' (1543), with original well-preserved indoor frescoes like the votive portrait of ruler Mircea cel Bătrân and his sons.

Cozia was painted between 1390 and 1931. Some of the original frescoes (1390) are still well preserved.

Cozia features a museum of exhibiting old art: old manuscripts and prints, embroideries and objects of worship.

Mural painting from the Cozia Monastery

 Known as the oldest and most complex historical and art monuments from Romania, Cozia Monastery is situated on the right bank of the river Olt, 22 km away from Ramnicu Valcea and 75 km away from Sibiu. It was built between 1386-1388, being one of the most important foundations of the ruler Mircea cel Batran (Mircea the Ancient). Initially, it was known under the name of Nucet Monastery, because it was built in an area proper for walnut trees to grow. The name of “Cozia” was given to it later, after the name of the mountain in its vicinity.

Cozia Monastery
The church of Cozia Monastery.

In the Great Church, namely in the nave, that has “The Holy Trinity” as its celebration day, one can see the original paintings. There, on the Western wall, there are paintings that present Mircea and his son Mihail wearing knight outfits and on the left, one can see the portrait of Serban Cantacuzino. In the pronaos you can see the tombs of Mircea and of the nun Teofana, Michael the Brave’s mother, who became a nun after her son’s death. She eventually died in 1605.

There are barely any genuine traces from Mircea the Ancient’s time left at Cozia Monastery. The only items left from the time of the ruler – two bells – were taken one to the Bishopric of Ramnic and the other to the Bishopric of Arges. Mirceal cel Batran (Mircea the Ancient’s) epitaph was taken as well to the Art Museum in Bucharest


Click pe imagine pentru a o vedea mărită

(Anca Lazarescu) 

 and only a small piece of the ruler’s tomb remained at the Cozia Monastery. Further more, the cross pattern that even today stands on the monastery tower dates from Mircea the Ancient’s time.

Cozia Monastery
Cozia Monastery.

Ceausescu’s stained glass windows, demolished

On the other hand, Ceausescu managed to leave something behind at Cozia Monastery, even if he visited it only once in his life time, not long after he became president. Nicolae and Elena Ceausescu’s portraits remained for some years in the museum of the monastery, together with the ones of the great rulers that have brought their contribution at the consolidation of the fortress. But before the Revolution, the stained glass windows representing Ceausescu and his wife were demolished and hidden in the attic of the monastery.

The stained glass windows were brought there in 1986 from the District Museum. Ceausescu’s portrait could be seen together with the ones representing Decebal, Burebista, Petru Voievod, Mircea Voievod. Before the Revolution, the Bishop of Arges came at the monastery with a delegation of English Lords and demanded that the portraits should be taken down. No one knew where they knew that a revolution was about to burst.

Cozia Monastery
Stained glass windows of the church at Cozia Monastery.

Ceausescu even wrote his impression in the Golden Book of the monastery, on the first page on 11th June of 1966: “I’ve visited with great interest Cozia Monastery, one of the most representative monuments of our ancient art, the sanctuary where Mircea cel Batran (Mircea the Ancient), the great Ruler of Walachia, lays to rest. Mircea and all the other rulers’ battles for freedom and integrity have accomplished today their goals in our free and independent country-The Socialist Republic Romania.”

Cozia Monastery
Cozia Monastery.

The monastery has two chapels, one of them dating from 1583 and having “The Assumption of the Virgin” as the celebration day and the other one, which is situated in the North-Western side and built of bricks. The latter includes two vaulted houses and a tower that date from 1710-1711. The infirmary is situated on the other side of the road, with “The Holy Apostles” as its celebration day. It was built between 1542-1543 during Petre Voievod’s reign. On the Eastern side of this building is there a museum where coins, old printings, cult items and ornaments are exposed.

The old Cozia (“the stony hermitage-this is the name the ruins of a former church, whose walls could be seen until 1986 on the valley of the river Olt) is situated 1km away from the monastery, having “John, the Baptist” as its celebration day. It is believed that it would be Radu’s foundation, built at the end of the 13th century and at the beginning of the 14th century.( Radu is Mircea’s father).

Cozia Monastery
Cozia Monastery.

The monument keeps the mark of the greatest rulers of Wallachia: the inner paintings, done initially between 1390-1391 were redone after 1512 by Neagoe Basarab, who built the well that bears his name even today. After 1706, Constantin Brancoveanu built the church porch in the style called “brancovenian style”. The rest of the church is built in Byzantine style with local influences. The mural paintings from Cozia Monastery are actually goods of the National Cultural Patrimony.

Cozia is the most visited monastery from Romania, because of the fact that the museum of the monastery is the only one for which no taxes are required.

 1388 (winter)-1389. ---  Mircea cel Batrin, supported by the population from Dobruja, defeats and chases out of Dobruja the Turks who, in 1388, installed themselves in those places under the command of the Great Vizier Ali-Pasha and, then, near the Danube, he defeats an army sent by the Sultan Murad I to plunder the country. The Romanian prince united Dobruja, Silistra inclusively, with Wallachia.

1389 June 15. ---  The Battle of the Kossovo Plain. The Turkish army, lead by sultan Murad I, defeats the Serbian one, led by knyaz Lazar and allied with the Bosnians, Albanians, Wallachians and the Macedonians. A Serbian noble posing as a traitorous deserter kills the 70-year-old sultan in the battle, Murad is succeeded by his 50-year-old son Bayazid (Bajazet). The new sultan has Lazar captured and put to death, he routs the Balkan troops, and he will reign until 1402 as Bayazid I. The western and southwestern parts of Serbia are subdued to the Ottoman Empire and Lazar is succeeded by his son Stephen Lazarevic.

1389 December 10. --- The negotiations of Radom between the envoys of Mircea cel Batrin and Wladislaw II Jagiello, king of Poland, mediated by Petru I voivode of Moldavia; a treaty is concluded, by which the two sovereigns pledged to help each other, first of all, in case of a possible Hungarian attack. The treaty was ratified in Lublin, 1390, January 20, under fully equal conditions.

ca 1390/91. ---  Turkish campaign north of the Danube. The Wallachian army, commanded by Mircea, together with Srazhimir, the czar chased out of Vidin, defeat the invading Turks commanded by Firuz-Bey, who had plundered terribly, drive them out of the country and reconquer Vidin, where Srazhimir will be re-installed (up to 1396).

 Mircea's reign is often considered to have brought stability to Wallachia. Found in a volatile region of the world, this principality's borders constantly shifted, but during Mircea's rule, Wallachia controlled the largest area in its history: from the river Olt in the north to the Danube in the south, and from the Danube's Iron Gates in the west to the Black Sea in the east.[3]

Mircea strengthened the power of the state and organized the different high offices, promoted economic development, increased the state's revenue, and minted silver money that enjoyed wide circulation not only inside the country but also in neighboring countries. He gave the merchants of Poland and Lithuania trade privileges and renewed those his predecessors had given to the people of Braşov. As a result, Mircea was able to afford increasing his military power. He fortified the Danube citadels and strengthened "the great army" made up of townspeople and of free and dependent peasants. He also proved to be a great supporter for the Church.[4]

While organizing the country and its institutions, Mircea also formed a system of lasting alliances which enabled him to defend the independence of the country. Through the intermediary of Petru Muşat, the prince of Moldavia, he concluded a treaty of alliance with Władysław II Jagiełło, king of Poland in 1389. The treaty was renewed in 1404 and 1410. He maintained close relations with Sigismund of Luxembourg, the king of Hungary, relying on their common interest in the struggle against Ottoman expansion.[5]

Conflicts with the Ottoman Empire

His interventions in support of the Bulgarians south of the Danube who were fighting against the Turks brought him into conflict with the Ottoman Empire. In 1394 Beyazid I (also known as "Yıldırım Beyazıt", "the Thunderbolt") crossed the Danube river, leading 40,000 men, an impressive force at the time. Mircea had only about 10,000 men so he could not survive an open fight. He chose what today we would call guerrilla warfare by starving the opposing army and utilizing small, localized attacks and retreats (a typical form of asymmetric warfare). On October 10, 1394, the two armies finally clashed at the Battle of Rovine, which featured a forested and swampy terrain, thus preventing the Ottomans from properly spreading their army; Mircea finally won the fierce battle and threw the Ottomans out of the country. [6] This famous battle was later epically described by the poet Mihai Eminescu in his Third Epistle.

De din vale de Rovine graim doamna catre tine

Nu din gura ci din carte ca ne esti asa departe

Helped by Sigismund of Luxemburg, Mircea then also got rid of Vlad Uzurpatorul, a puppet of the Ottoman's Sultan, who was seeking the throne. In 1396 Mircea participated in an anti-Ottoman crusade started by Hungary's monarch. The crusade ended with the Ottoman victory at the Battle of Nicopolis on September 25. In the next year, 1397, Mircea stopped another Ottoman expedition that crossed the Danube, and in 1400 he defeated yet another expedition of Turks crossing the country.[7]

The defeat of Sultan Beyazid I by Timur Lenk (Tamerlane) at Ankara in the summer of 1402 opened a period of anarchy in the Ottoman Empire and Mircea took advantage of it to organize together with the Hungarian king a campaign against the Turks. In 1404 Mircea was thus able to impose his rule on Dobrogea again. Moreover, Mircea took part in the struggles for the throne of the Ottoman Empire and enabled Musa to ascend that throne (for a brief reign). It was at this time that the prince reached the height of his power.[8]

Towards the end of his rein, Mircea signed a treaty with the Ottomans who recognized the freedom of Wallachia in return for a 3,000 gold pieces per year tribute (a small amount). Keeping the country free from becoming an Ottoman province ("pashalik") also meant keeping the Ottomans away from Western Europe, a feat which retrospectively might not sound impressive, but was a very important accomplishment at the time.[9]

Cultural importance

The "bravest and ablest of the Christian princes", as he was described by German historian Leunclavius, ruled Wallachia for thirty-two years. Apart from his military successes Mircea was an art lover, leaving us among other monuments beautiful Cozia Monastery, built after the model of the Krusevac Church (Krusevac) in Serbia.


  1. ^ Hasdeu, p. 130; Xenopol, p, 89; Iorga, p. III
  2. ^ Giurescu, pp.362
  3. ^ Giurescu, pp.363
  4. ^ Giurescu, pp.364-365
  5. ^ Giurescu, pp.366
  6. ^ Giurescu, pp.367
  7. ^ Giurescu, pp.368
  8. ^ Giurescu, pp.369
  9. ^ Giurescu, pp.370