Romanian History and Culture

 La doua decenii de la disparitia sa, (2007) catedra ITA a Universitatii Nationale de Arte si-a omagiat magistrul , in cadrul unui simpozion comemorativ ,

DESCIFRAREA INSCRIPŢIILOR MURALE MEDIEVALE.

CONTRIBUŢII CRIMINALISTICE[1]

 

 

Prof.univ.dr. Lucian IONESCU

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Bucureşti

 

 

ABSTRACT

One of the basic problems the research of mural inscriptions found in old religious places is confronted with is the fact they are far from being clearly seen because of the colors that started to fade away, because of erosion or because of the impurities (the century old layers of smoke that practically covered and hid them to sight) that hamper their being correctly deciphered and read.

This paper is not supposed to speak about the forensic techniques used in revealing the fade- away inscriptions, which, in principle, are very similar with those used in the examination of the documents: images contrasting in color and brightness, use of infra red and ultra violet radiations, etc. In this particular case the interest of the author is focused on his personal experience achieved in the period 1977-1978 when he was given the chance to bring his contribution at examining the medieval patrimony within a multidisciplinary team of high class researchers. In this context it is presented the discovery of the unexpected elements in Strei and Râmeţ churches, which enabled the re-evaluation of the data known until late about the art, the culture and the Orthodoxy of the Transylvanian XIV-th and XV-the centuries were concerned.

 

În toamna anului 1975, cu prilejul dezbaterii privind necesitatea constituirii unui corp de instrumente de lucru cu valoare perenă în sistemul informaţional, menit să asigure mai buna cunoaştere a patrimoniului arhitectonic şi artistic a fost luată hotărârea ca un colectiv de istorici de artă din cadrul Direcţiei Patrimoniului Cultural Naţional să fie antrenat în cercetarea sistematică şi repertorierea picturilor murale de epocă medievală (sec. XIV-XV). Iniţiativa, concepţia şi coordonarea lucrărilor a aparţinut prof. Vasile Drăguţ, rectorul Academilei de Belle Arte de atunci.

Pornindu-se de la ideea că o pictură, inclusiv inscripţiile, este parte componentă a unui monument de arhitectură s-a optat pentru o investigare multidisciplinară. Ca urmare echipa a fost întregită cu un chimist specialist în tehnologia pigmenţilor şi cu un filolog slavist – paleograf pentru descifrarea inscripţiilor pictate în limbile slavonă şi greacă.

Contactul direct fiind indispensabil prima etapă a constat în citirea lor la faţa locului atât cât s-a putut. Condiţiile nu au fost întotdeauna optime. Pentru descifrarea inscripţiilor nu lipsa luminii de zi din interior şi nici amplasarea în locuri incomode pe pereţii bisericilor au constituit dificultăţi insurmontabile ci starea lor de conservare. O inscripţie parţial ştearsă sau chiar mutilată, de multe ori intenţionat, ridică probleme de interpretare dintre cele mai dificile. Uneori, dintr-o inscripţie incompletă pot fi restituite litere sau cuvinte dispărute. Cunoaşterea regulilor epigrafice, a formulărilor uzuale permite, în anumite cazuri, reconstituirea cu certitudine a lacunelor textului.

Dincolo de necesitatea reproducerii fotografice în scop lucrativ şi ilustrativ s-a preconizat recurgerea la mijloace speciale de iluminare fotografiere în speţă radiaţii din spectrul invizibil. Aşa s-a ajuns la solicitarea Laboratorului Central de Expertize Criminalistice a Ministerului Justiţiei (acum Institut) unde eram expert oarecum cunoscut în lumea artelor prin expertizele de semnătură de pe tablouri (în special Andreescu) şi prin autentificarea unicei lucrări de grafică executată şi titrată personal de Vincent van Gogh.

Dotarea tehnică din acea perioadă (1977-1978) era modestă şi departe de nivelul de performanţă actual. Pentru investigarea ansamblurilor de pictură murală am dispus doar de o sursă portabilă de ultraviolete (lampă cu lupă) şi de un vechi convertizor de imagine infraroşie, „reformat” din armată, la care se adăugau aparatele foto cu anexe, printre care filtre Kodak Wratten. Înarmaţi cu aceste instrumente, împreună cu colegul Dan Nicolae, am străbătut ţara, cercetând bisericile Crişcior, Leşnic, Ostrov, Peşteana, Ribiţa, Râu de Mori, Sântămăria Orlea, Strei, Streisângiorgiu, Zlatna, Corbii de Piatră, Densuş, Remetea, Râmeţ, Curtea de Argeş, Cozia, Bisericile de Cretă din Basarabi – Dobrogea şi mai târziu, Stavropoleos Bucureşti.

Experienţa a fost extraordinară ! Locuri izolate necunoscute, lucrul în întuneric de regulă noaptea, surse de electricitate îndepărtate şi chiar o anumită incomprehensiune tipică regimului comunist pentru o acţiune considerată ca având un caracter exclusiv religios. Dezamăgire în lipsa unor rezultate concludente dar şi o imensă satisfacţie la descoperirea unor elemente inedite, dintre care prezentăm două cazuri:

 

 

1. La biserica ortodoxă din satul Strei (Călan, jud. Hunedoara), atestată documentar 1377, considerată cel mai valoros ansamblu de picturi realizat sub autoritatea stilistică a goticului liniar – narativ, am izbutit să elucidăm definitiv numele meşterului – zugrav, şi anume GROZIE. Acesta figurează în inscripţia din altar, aflată în dreptul autoportretului care cuprinde şi pe Sfântul Nicolae:

 

              „Grozie (fiul ?) meşterului Ivanis ... a pictat biserica ... ”

 

În acest fel s-a confirmat presupunerea lui Vasile Drăguţ publicată încă din 19651, dar contestată de unii cercetători. Totodată, s-a spulberat fantezista identificare a unui cavaler Ambrozie2, cât şi speculaţiile ulterioare de natură paleografică3.

 

2. Cel mai important rezultat obţinut de echipa de investigare, din care am făcut şi noi parte, îl constituie evidenţierea şi descifrarea completă a inscripţiei din biserica veche a mănăstirii Râmeţ (jud. Alba). Pentru a înţelege semnificaţia acestei descoperiri credem că nu sunt de prisos câteva consideraţii introductive.

Pe valea îngustă şi stâncoasă săpată de apa Geoagiului, în ramificaţiile dintre podişul transilvănean ale Munţilor Trascăului din Carpaţii Apuseni, se află un mic monument românesc păstrător până astăzi al unor importante pagini de istorie şi cultură autohtonă: biserica mănăstirii Râmeţ, cu hramul Adormirea Maicii Domnului şi Izvorul Tămăduirii. Loc de învăţătură – aici păstrându-se o veche şcoală românească – şi nu mai puţin loc de lupte sociale, monumentul a suferit în decursul vremurilor numeroase vicisitudini. Amintim numai evenimentele secolului al XVIII-lea când în decurs de câteva decenii s-a tras de două ori cu tunurile în zidurile sale.

„Întâia stricare”, cum notează pe un octoih un contemporan al evenimentelor, are loc în 1761 şi se datorează rezistenţaei românilor de a-şi păstra legea străveche, iar „a două stricare”, din 1785, faptului că locuitorii din împrejurimi participaseră la lupta pentru drepturi sociale şi naţionale, conduse de Horia, Cloşca şi Crişan4.

 

Şi acum frumoasa poveste a descoperirii.

Echipa din care făceam parte s-a reîntors în Transilvania în primăvara timpurie a anului 1978. la sfârşitul unei zile de cercetări prin câteva bisericuţe destul de îndepărtate una de cealaltă, sera târziu, înfriguraţi, obosiţi şi zdruncinaţi pe un drum pietros de munte am ajuns la mănăstirea Râmeţ, pitită într-un splendid defileu dominat de două stânci imense.

 

 

 

 

După o masă frugală de post ne-am apucat de lucru, fără prea mare entuziasm căci nu mai descoperisem nimic de la Strei unde avusesem satisfacţia relevării numelui pictorului Grozie. La acea oră de noapte chiar şi măicuţele ne priveau mai mult intrigate decât curioase.

 

Ce mai căutam? În fond se ştia că biserica veche a Râmeţului data din secolul al XV-lea. Anul 1487 fusese preluat de V. Drăguţ de pe o inscripţie în piatră exterioară de la intrarea în biserică, o transcriere a celei pictate în interior. Pe inscripţia de piatră figura că biserica a fost pictată prima oară în 1387, dar cum anul nu se potrivea cu anii de domnie ai craiului menţionat în aceeaşi inscripţie, Mateiaş (presupus a fi Matei Corvin), toţi cercetătorii în frunte cu Nicolae Iorga au crezut că este o greşală de transcriere a sutelor.

 

După chinuitoarea operaţie a derulării şi cuplării cablurilor electrice la sediul îndepărtat al mănăstirii am trecut la examinarea inscripţiei aflată pe al doilea strat de tencuială din pronaos utilizând o sursă de radiaţii ultraviolete. De citirea propriu-zisă se ocupa Monica Breazu, o excelentă slavistă acum la Paris. La un moment dat s-a luat cu mâinile de cap şi pur şi simplu au urlat: „Fantastic, incredibil, ce o să spună prof. Drăguţ ?”.

Ne-am bulucit cu toţii neînţelegând o iotă din semnele slavone care străluceau ca un diamant datorită fenomenului de fluorescenţă. Anul pictării era „6885” adică „1377” ! Am executat fotografii printr-o lupă de mare grosisment, cu aparatul foto din mână şi apoi de pe un trepied subţire care vibra încontinuu. O să iasă oare ceva ? Gâtuiţi de emoţie ne-am reîntors după miezul nopţii la Alba Iulia şi într-un „rest room” la hotel am developat filmul. Inscripţia apărea în toată splendoarea ei !

 

„6885” = 1377

 

Iată pisania în întregime pictată în stânga personajului reprezentând Sf. ierarh Grigore cel Mare: „Am scris eu mult păcătosul rob al lui Dumnezeu, Mihul adică Zugravul de la Crişul Alb, cu încuviinţarea episcopului Ghelasie în zilele lui Lodovic rege 6885 (1377) iulie 2”. În prezent suntem deci siguri că inscripţia conţine anul 1377 şi că numele craiului este Ludovic d’Anjou (Lodovic), regele Ungariei, ulterior al Poloniei, între 1343-1382. De reţinut concordanţa dintre an şi nume .

 

S-a împlinit astfel dorinţa şi previziunea prof. V. Drăguţ despre care scria: „S-ar putea spune că cel mai emoţionant moment al acţiunii de repertoriere a fost prilejuit de lectura integrală a inscripţiei pictate din biserica mănăstirii Râmeţ (jud. Alba). Când, cu ani în urmă, descopeream această inscripţie, m-am împiedicat de dificultatea lecturii ultimelor patru rânduri, aproape complet şterse şi, ca atare, indescifrabile. Oricât de plauzibilă îmi păruse ipoteza pentru datarea picturilor de la Râmeţ convingerea că o lectură integrală ar putea fi realizată cu mijloace moderne mă urmărise de-a lungul anilor. Într-adevăr, supusă unui iluminat special, ceea ce nu se putea citi cu ochiul liber s-a putut descifra şi fotografia cu mare claritate”5.

Astăzi inscripţia de la Râmeţ poate fi aşezată în rândul celor mai importante documente epigrafice ale evului mediu românesc, suma de informaţie pe care ea le conţine fiind de-a dreptul impresionantă. Prin intermediul ei aflăm că în anul 1377 exista episcopat românesc în Transilvania în fruntea căruia se afla Ghelasie (şi nu Gheorghe) ctitor al picturilor de la Râmeţ, ştim că acesta era un excelent caligraf şi bun ştiutor de carte, ceea ce facilitează înţelegerea complexităţii stilistice şi iconografice a picturilor pe care le-a realizat”6.

Descoperirea a permis reevaluarea a o serie de date ale artei medievale româneşti. Pictura meşterului Mihu de la Râmeţ se situează printre primele ansambluri murale din ţara noastră. Pe de altă parte, inscripţia aruncă o altă lumină istorică asupra întregului secol al XIV-lea transilvănean.

Majoritatea mărturiilor materiale oferite de monumente despre viaţa socială şi culturală a românilor se referă cu precădere la regiunile de graniţă ale Transilvaniei, din Maramureş şi până la ţinuturile hunedorene şi bihorene. De această dată un monument, prin datele sale de arhitectură, pictură şi inscripţii ne vorbeşte de existenţa într-o regiune centrală a Transilvaniei (în epocă provincie a regatului maghiar) a unei societăţi româneşti trebuinţi şi cerinţe cultural-artistice elevate şi cu posibilitatea de a şi le satisface prin însuşi unul dintre membrii ei. Aşadar, fără să se apeleze la meşteri din afara fruntariilor, când chiar în sânul societăţii româneşti transilvănene se afla un Mihu de la Crişul Alb (Ţara Zarandului), artist autohton autentic ce putea să-i îndeplinească nevoile spiritual-culturale cu mijloacele unui meşteşug ancorat în universul artei bizantine. Inscripţia ne mai dovedeşte şi existenţa în secolul al XIV-lea a unei vieţi ecleziastice ortodoxe bine organizate, în care se integra şi arhiepiscopul Ghelasie, pomenit de meşterul Mihu.

Iată cum literele albe, aşternute de meşterul Mihu pe negrul cu nuanţe albăstrui ale fondului picturii, ne deschid o fereastră către epoca sa, oferindu-ne o seamă de cunoştinţe despre artă, cultură şi ortodoxia românească al secolului al XIV-lea.

Cât priveşte contribuţia nostră, a experţilor criminalişti, determinată în cazul de mai sus ea rămâne un prilej de satisfacţie profesională şi numai mai ales în condiţiile tehnice precare de atunci. Încă o dată se dovedeşte că pasiunea şi perseverenţa este un atribut a omului de ştiinţă criminalist.

 

Referinţe

 

1. Vasile Drăguţ – „Biserica din Strei”, SCIA nr. 2, 1965, p.316-317.

2. I.D. Ştefănescu – „La peinture religieuse”, Paris, 1932.

3. Ecaterina Ciucheza-Buculei – „Portretele constructorilor şi picturilor bisericii din Strei”, Bucureşti, 1975.

4. Liana Tugearu – „Monumentele, mărturii ale istoriei noastre”, România Literară nr. 1/1979 şi „Semnificaţia unei descoperiri”, Tribuna României nr. 150/1.02.1979.

5. Vasile Drăguţ – „Zugravul Mihu şi epoca sa”, 1966.

6. Vasile Drăguţ (coordonator), Cuvânt înainte (p. 13) în „Pagini de veche artă artă românească”, vol. V, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.

 

 

255