http://www.historia.ro/galerii-foto/bisericutele-basarabi-murfatlar-un-pas-moarte

S.O.S. bisericile Olteniei! 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/sos-bisericile-olteniei 

 

 

Un steag al lui Ştefan cel Mare, recuperat de statul român de la Mănăstirea Zografu, din Grecia, în 1917 şi restaurat în ultimii şapte ani, va fi expus de miercuri la Muzeul Naţional de Istorie a României (MNIR), la vernisaj urmând să participe ambasadori şi oficiali ai Ministerului Culturii.

 Un steag al lui Ştefan cel Mare, recuperat din Grecia, va fi expus la Muzeul de Istorie (Imagine: Wikipedia)

 http://www.inprofunzime.md/stiri/politic/securitate-maxima-steagul-lui-stefan-cel-mare-foto-pentru-prima.html

 Steagul va fi expus pe toată durata lunii iulie, în cadrul seriei de micro-expoziţii "Exponatul lunii".
 
Vernisajul micro-expoziţiei va avea loc miercuri, la ora 11.00, în prezenţa ambasadorilor Franţei, Henri Paul, şi Republicii Moldova, Iurie Reniţă, şi a oficialilor Ministerului Culturii şi Patrimoniulu-i Naţional.

 

 

Vernisajul va fi urmat de o prezentare de specialitate privind complexul proces de restaurare întreprins pentru acest obiect liturgic excepţional, cunoscut sub denumirea de "Steagul lui Ştefan cel Mare".

Exponatul amintit este o broderie bizantină realizată în secolul al XV-lea, care îl înfăţişează pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, socotit un simbol al biruinţei militare. Iconografia şi încadrarea cronologică a piesei au creat iniţial confuzia că ar fi vorba despre un steag de luptă al voievodului Ştefan cel Mare, dar absenţa stemei Moldovei, caracteristică stindardelor militare, nu susţine ipoteza amintită.

Broderia îl înfăţişează pe Sfântul Gheorghe aşezat pe un tron, având tălpile sprijinite pe un balaur înaripat, cu trei capete. Pe steag sunt brodate două inscripţii - una în limba slavonă, cu o rugăciune a domnitorului Ştefan cel Mare către Sfântul Gheorghe, şi alta în limba greacă - "Sfântul Gheorghe din Ca[p]padocia" - care nu pomeneşte însă faptul că steagul ar fi fost dăruit de Ştefan cel Mare unei mănăstiri de la Athos, aşa cum se obişnuia în epocă.
 
În primăvara anului 1917, pe când România se afla în război, prin efortul consulului general al României la Salonic, G. C. Ionescu, şi cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail, comandantul armatelor aliate din Salonic, Regatul Român a recuperat acest preţios obiect de la Mânăstirea Zografu de pe Muntele Athos. În martie 1917, consulul comunica Ministerului Afacerilor Externe că generalul francez i-a predat drapelul, care, ulterior, a fost trimis Legaţiei României de la Paris la bordul unui vas de război francez. Iniţiativa recuperării preţiosului obiect a aparţinut marelui om politic Ion I. C. Brătianu (1864 - 1927). În cele din urmă, pe 22 februarie 1920, Ministerul de Război preciza că steagul lui Ştefan cel Mare a fost predat Marelui Stat Major, pentru a fi depus la Muzeul Militar.
 
Directorul MNIR, Ernest Oberländer-Târnoveanu, a declarat pentru MEDIAFAX că, în 1882, la Mănăstirea Zografu, au fost identificate două steaguri care i-au aparţinut lui Ştefan cel Mare - unul cu Sfântul Dimitrie călare şi cel cu Sfântul Gheorghe, care a fost recuperat prin cedarea către călugări a unor moşii care fuseseră secularizate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
 
Potrivit lui Oberländer-Târnoveanu, steagul se afla "într-o stare deplorabilă" când a fost recuperat şi astfel a rămas până când a fost restaurat de MNIR, timp de şapte ani şi jumătate, cu fonduri din bugetul propriu de câteva zeci de mii de euro. Steagul a intrat în patrimoniul MNIR la înfiinţarea acestuia, în 1970.

 

 
Iniţial, broderia steagului a fost lucrată pe suport de mătase, dublată cu o ţesătură din in. Suportul din mătase s-a degradat de-a lungul timpului şi a fost înlocuit de către călugări, din neştiinţă, cu catifea de calitate inferioară, prin decuparea şi lipirea cu clei organic a broderiei pe noul suport, intervenţie total necorespunzătoare, care a afectat starea originară a piesei. Numai îndepărtarea acestui clei, ordinar, de tâmplar, a durat mai mulţi ani, a precizat directorul MNIR. El a mai menţionat că, dacă nu s-ar fi acţionat şi nu ar fi fost demarat procesul de restaurare, generaţia actuală ar fi fost ultima care ar fi văzut acest obiect.

 

Steagul lui Ştefan cel Mare

 

O broderie bizantină de excepţie, un obiect liturgic, cunoscută sub denumirea de „Steagul lui Ştefan cel Mare”, este exponatul lunii iulie la Muzeul Naţional de Istorie a României. Microexpoziţia este deschisă tuturor celor care vor să afle cum arată şi cum a fost recuperat acest artefact valoros.
 
 „Steagul lui Ştefan cel Mare” este o broderie bi­zan­tină realizată în secolul al XV-lea. „Steagul li­tur­gic are dimensiunile de 1,24 metri x 0,95 metri şi înfăţişează imaginea iconografică a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, socotit un simbol al bi­ru­in­ţei militare, ne spune istoricul Cornel Ilie. Ico­no­grafia şi încadrarea cronologică a piesei au creat iniţial confuzia că ar fi vorba despre un steag de luptă al voievodului Ştefan cel Mare, dar ab­sen­ţa stemei Moldovei, caracteristică stindardelor mi­li­tare, nu susţine ipoteza amintită.”
Broderia îl înfăţişează pe Sfântul Gheorghe aşe­zat pe un tron cu pernă roşie, „având genunchii uşor depărtaţi şi tălpile sprijinite pe un balaur îna­­ri­pat cu trei capete.
 
În mâna dreaptă sfântul ţi­ne mânerul unei spade şi în cea stângă vârful aces­teia. Figura ovală a sfântului este încadrată de pă­­rul său buclat, iar pe cap acesta poartă o coroană cu nouă fleuroni, decorată cu pietre preţioase şi per­le, susţinută de doi îngeri”. Îngerul din partea stân­­gă ţine în mâna dreaptă o spadă, iar îngerul din partea dreaptă ţine în mâna stângă un scut. Sfân­­tul Gheorghe poartă o tunică militară de cu­loa­­re gri peste o cămaşă lungă de culoare verde, iar în picioare are sandale cu curele încrucişate pe gambe.
 
În colţurile din stânga şi dreapta sus este bro­da­tă o inscripţie în limba greacă: „Sfântul Gheor­ghe din Capadocia”. „Însă inscripţia nu po­me­neşte fap­­tul că steagul ar fi fost dăruit de voievodul Ştefan cel Mare Mănăstirii Zographou de la Athos, aşa cum se obişnuia în epocă. Broderia este reali­za­tă din mătase roşie, decolorată de trecerea ani­lor şi deteriorată în vechime, atunci când, din neş­ti­in­ţă, călugării de la Mănăstirea Zographou de la Mun­tele Athos au remontat-o pe o bucată de ca­ti­fea de calitate inferioară”, completează istoricul. Dar acum steagul a fost restaurat şi salvat de spe­cialiştii de la MNIR.

Rugăciunea lui Ştefan
De jur-împrejur broderia are o inscripţie sla­vo­nă cu rugăciunea domnitorului Ştefan cel Mare că­tre sfânt: „O, răbdătorule de patimi şi pur­tătorule de biruinţă, mare mucenice Gheorghe, care în ne­voi şi nenorociri eşti grabnic apărător şi cald aju­tor şi, celor necăjiţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi şi această rugăciune, a smeri­tului robului tău, domnul Io, Ştefan Voievod din mila lui Dumnezeu, domn al Moldovei, păzeşte-l neatins în acest veac şi în cel viitor cu rugăciunile celor ce te cinstesc, ca să proslăvim în veci, Amin. S-a făcut în anul 7008 (1500) iar al domniei sale, 43”.
 
În primăvara anului 1917, România se afla în război, dar consulul general al României la Salonic, G.C. Ionescu, cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail, Regatul Român a recuperat steagul de la Mănăstirea Zographou. Iniţiativa a aparţinut lui Ion I.C. Brătianu (1864–1927), preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, care, la 15 februarie 1917, a trimis o telegramă cifrată Legaţiei României de la Atena, cerând pe un ton imperativ: „Faceţi tot ceea ce este posibil pentru a obţine drapelul lui Ştefan cel Mare”.
 
Un demers similar a avut loc pe 26 februarie 1917 şi din partea secretarului general al Ministerului de Război, generalul Gheorghe Burghele. În urma intervenţiei acestuia pe lângă generalul francez Maurice Sarrail, comandantul armatelor aliate din Salonic, acesta a ordonat detaşamentului franco-rus de la Sfântul Munte să recupereze steagul şi să-l expedieze la Statul Major Francez. La 25 martie 1917, G.C. Ionescu comunica MAS că generalul francez i-a predat drapelul. MAS a cerut consulului să trimită drapelul la bordul unui vas de război francez, la Legaţia României de la Paris.
 
Pe 29 aprilie 1917, steagul a fost luat în primi­re la Paris de ministrul Alexandru Em. Lahovary. În acea vreme, o parte a României se afla sub ocupaţia Puterilor Centrale; Lahovary a propus să-l depună la o bancă, fiind periculos să expedieze „acest preţios trofeu de aici la Iaşi”. La 22 februarie 1920, steagul era în ţară, gata pentru a fi expus la Muzeul Militar.

Braşov: Lucrări ample de reabilitare la cetăţile medievale

Cetatea Făgăraşului va intra în reabilitare începând din luna septembrie. "Şantierul va fi deschis în această toamnă, după 30 de ani de când la acest obiectiv turistic foarte important pentru Făgăraş nu s-au mai făcut niciun fel de lucrări de amploare cum vor fi acestea. Suma de 3 milioane de euro necesară lucrărilor vine de la Consiliul Judeţean Braşov", a declarat, joi, pentru AGERPRES, primarul Sorin Mânduc.
Vor fi reabilitate corpurile de gardă de pe laturile de Nord şi de Sud ale cetăţii şi zidurile de apărare.Lucrările sunt programate să dureze 16 luni.
Singurul loc din cetate care poate fi vizitat în prezent este Muzeul "Ţării Făgăraşului", în rest cetatea este închisă.
Lucrări ample de reabilitare au loc şi la Cetatea din Râşnov, însă obiectivul turistic poate fi vizitat pe trasee marcate, stabilite de conducerea primăriei în subordinea căreia este cetatea, astfel încât toate zonele importante să poată fi văzute. Consiliul Judeţean a alocat pentru lucrările de reabilitare un milion de euro.
Şi Cetatea din Feldioara, unde în acest an vor avea loc manifestări dedicate împlinirii a 800 de ani de la intrarea cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei, va primi fonduri pentru reabilitare de la Consiliul Judeţean Braşov. AGERPRES

 

  

 

Restaurarea a două fragmente de pictură murală de la Biserica Episcopală din Curtea de Argeş
Tablou votiv Neagoe Basarab, Doamna Despina şi cei şase copii, nr. inv.131510, frescă sec. XVI,  Muzeul National de Istorie al Romaniei

 Text and photo at: http://www.cultura.ro/News.aspx?ID=1509

 

Pe 21 septembrie 2009, la Palatul Cotroceni, a avut loc lansarea Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi Naturale din România.

Textul complet al raportului poate fi citit la adresa :

http://patr.presidency.ro/upload/Raport%20Patrimoniu%2021%20septembrie%202009.pdf

 

 

COTROCENI CHURCH RECONSTRUCTION

Presidential Palace Church

TEXT AND PICTURES AT: http://www.presidency.ro/?_RID=b_prezentare&exp6=biserica 

   Art objects from Cotroceni monastery to be transferred from the museum to the Presidential Administration

 

 

       The Government Decision no. 194/25.02.2009, published in the Official Gazette on the 10th March 2009, orders the taking over by the Presidential Administration of several cultural goods, property of the Romanian state, now found in the custody of the National Museum of Art of Romania.

      The artifacts belonged to the former church of Cotroceni monastery, demolished in 1984, and entered the custody of the museum in order to be saved after the serious damage of the church during the earthquake in March 1977. Now almost 150 objects – icons, embroideries, silverware, furniture – of inestimable value, are to be extracted from the specially created galleries of the museum and taken to an unfinished, concrete church, in uncertain conservation conditions.

The most important piece of this ensemble is the iconostasis dated around 1682, the only one preserved in public collections from this period, which is put in great danger.

According to the specialists, the Iconostasis is terribly fragile because of the ancientness of the base, made of polychrome and gilded wood, and also because of the several mounting and dismounting that it suffered throughout the years (after the earthquake in 1977, during the events in December 1989 when it was shot, in 2002 when it was displayed in the permanent exhibition at the museum).

      Dismounting and moving it into an unfinished space puts in great danger the iconostasis ensemble: the microclimate inside the church might be incompatible with the objects that are now in a certain state of conservation; once dismounted and transported in uncontrolled conditions, the iconostasis shall be seriously affected, as it is an artifact that was not supposed to be moved.

The National Museum of Art of Romania has informed the Ministry of Culture, National Patrimony and Religious Affairs about the conclusions of the specialists reunited in an interdisciplinary committee requested by the museum. According to the Romanian law this matter is subject to a debate in the National Committee of the Museums and Collections.

The specialist board included, besides the curators, restaurateurs and the conservators of the National Museum of Art of Romania, a number of well known conservation and restoration specialists, among whom Pia Stinghie (the coordinator of the last restoration team that worked on the iconostasis, in 2002), Prof. Dr. Dan Mohanu (The Department for Conservation and Restoration of Mural Painting, The National University of Arts in Bucharest), Prof. Dr. Oliviu Boldura (The National University of Arts in Bucharest), Mihai Stinghe, Cornelia Săvescu, Dinu Săvescu, Romeo Gheorghiţă, Geo Niculescu (The National Institute of Research in Conservation and Restoration), Dan Ştefănescu (Chief of the Restoration Department in the Romanian Peasant Museum), art historians and researchers such as Prof. Dr. Corina Popa (The National University of Arts in Bucharest), Ioana Iancovescu („George Oprescu” Art History Institute), Constanţa Costea („George Oprescu” Art History Institute) and Tereza Sinigalia (The National Institute for Historical Monuments).

 

 Some remarks of the NMAR specialist board members:

 

Pia Stinghie, restoration expert, member of the National Commission of the Historical Monuments, the coordinator of the last restoration team that worked on the iconostasis, in 2002

“The current condition of the iconostasis, after the restoration in 2002, involves adaptation and evaluation of the restoration impact, given the fact that it has been disassembled and re-installed. Since now, too short a time has passed for the supervision to be ended. Therefore, the iconostasis is still object of careful surveillance, and there is still research work carried on, concerning the stability, the balance of the restored material, and the adaptation to the new repository”.

“In the museum microclimate conditions, the post-restoration work has reached this phase, in which the iconostasis is acclimatizing and gets its own metabolism coordinated with the controlled microclimate. The physical reactions as well as the extent to which the iconostasis is going to recover its own balance depend a lot on the exterior equilibrium. Nevertheless, the research work is supposed to be continued for at least seven years from the restoration work. The consequences of the traumatic recent history of the iconostasis might be still active and severe. The object is still confronted with structural problems, which can grow much worse when the slightest actions induced. My strong belief, as a restoration expert, is that the iconostasis’ responses to the displacement actions will be negative. In accordance with the restoration principles, each intervention is supposed to resolve specific situations and problems. There is no such thing as a preventive restoration, supposed to face all eventual circumstances.”

 

Dr. Ioana Iancovescu, art historian, researcher at the „George Oprescu” Art History Institute

“In the outside milieus, including the Ministry of Culture, Religious Affairs and National Patrimony, the conservation issue is falsely regarded. One wrongly thinks that restoration can compensate the lacking of conservation. Such interventions may indeed recover a lot, as they may also consolidate an object, but they will be useless without appropriate conservation conditions. Therefore, conservation should be regarded in a much broader way, and not limited to the sole problem of the microclimate, which, given the nowadays technology, can be easily rendered.

Conservation also includes problems such as displacement, disassembling, re-installing along with the complex physical reactions they could provoke – vibrations, shocks and so on. The conservation problems should be faced afore, in time and carefully. One point is to disassemble such an iconostasis in order to save it, and a completely different one to do it in order to move it into a totally strange space. This being said, speaking of conservation in respect of a totally indeterminate space is at least a professionalism deficiency proved by the Ministry of Culture, Religious Affairs and National Patrimony. As long as the new repository is not yet completed there is absolutely no reason to discuss theoretically about preservation.”

 

Prof. Dr. Dan Mohanu, restoration expert, Chief of the Department for Conservation and Restoration of Mural Painting in the National University of Arts in Bucharest, member of the National Commission of the Historical Monuments, member of the Romanian ICOMOS National Committee

 

“The reconstruction of the Cotroceni church is, undoubtedly, a fact of memory. Nevertheless, it is a simple reconstruction, for it shall never be one and the same with the original edifice.”

“As Giovanni Carbonara asserted, when one commences such a great reconstruction work, one is supposed to mark the differences from the original edifice. The new built space can and should shelter a new iconostasis, with new icons. This new assembly can easily function in a civilized manner. There is no point in haste. The haste, in this case, is absolutely inadmissible!”

 

Prof. Dr. Corina Popa, art historian, Chief of the Medieval Romanian Art Department at the National University of Arts in Bucharest, member of the National Commission of the Historical Monuments

 

“What is going to happen with the iconostasis, when moved in the new church? Even if it be ideally built, which is far from reality, the microclimate conditions will be inappropriate. Moreover, the church will be hard to visit. Thus, a priceless artwork will be vainly sacrificed. The iconostasis has been brought into the museum in order to be seen by everybody, while installed in the new church it will be no more but simple furniture. This furniture can and should be an ordinary one. It might as well be a sort of imitation, closely following the Brancovan style. Although the frescoes might resist there, the iconostasis is surely going to be sacrificed. This type of artwork cannot stand transportation.”   

 NMAR Press Office

 

Braconaj arheologic in sit-ul Piatra Craivii
de Ovidiu Hategan Romania libera Editia Transilvania-Banat
Marţi, 2 august 2005, 0:00
 Echipa de arheologi condusa de Cristi Plantos (angajat al Muzeului National al Unirii din Alba Iulia) a descoperit pe unul dintre cele mai importante sit-uri dacice din Romania, cel de la Piatra Craivii (judetul Alba) o incinta circulara, legata probabil de un sanctuar gasit in zona in urma cu 45 de ani.
Munca arheologilor este umbrita, insa, de numeroasele interventii ale cautatorilor de aur dacic, care au ajuns si in aceasta zona, dupa ce au devastat Muntii Orastiei.
Sit dacic de importanta nationala
Cea mai importanta descoperire a fost facuta in zona nord-vestica a sit-ului, pe terasa a V-a, unde a fost gasita o incinta circulara, situata in apropierea unui sanctuar identificat in anii '60 de catre o echipa condusa de Ioan Berciu. Arheologii considera ca intre cele doua ar putea fi o legatura.
Sapaturile din iulie 2005 au scos la iveala, de asemenea, un inventar foarte bogat de obiecte din ceramica, piese din bronz si fier si oase.
O alta sectiune de sapaturi a fost trasata in punctul Sura, unde s-a descoperit o portiune dintr-un zid de piatra mentionat si de cercetatori mai vechi, dar a carui functiune nu se cunoaste cu precizie. Tot acolo a mai iesit la iveala o locuinta cu mai multe faze de evolutie (cu vetre suprapuse) si, de asemenea, cu un inventar foarte bogat.
Arheologii banuiesc ca si locuinta si locatarii au avut un sfarsit violent, cel putin daca tinem cont de faptul ca a fost incendiata, iar in apropiere au fost descoperite varfuri de sageti si oase care vor fi trimise la analize.
Potrivit coordonatorului sapaturilor, Cristi Plantos, cetatea dacica de la Piatra Craivii a fost descoperita in anul 1960 cu prilejul unor sapaturi efectuate la o cetate medievala cunoscuta din documentele maghiare (secol XIII). In anii '80 au mai fost facute cateva sondaje, iar sapaturile au fost reluate in 2005 cu scopul dezvelirii aproape integrale a partilor considerate mai importante.
Sit-ul are 11 terase amenajate in epoca dacica, unele sapate in stanca si, pe un platou situat la peste 1.700 de metri, o fortificatie din blocuri de piatra fasonata. Terasa a V-a este cea mai bogata in material documentar. In urma unor sapaturi mai vechi, aici a fost gasit un sanctuar rectangular si o alta incinta circulara, gropi de cult si ateliere mestesugaresti.
Sit-ul, pus in pericol de cautatorii de comori
Spre dezamagirea lor, membrii echipei de arheologi (majoritatea studenti si masteranzi ai Universitatii "1 Decembrie 1918" din Alba Iulia) au constatat ca grupurile de cautatori de aur dacic au ajuns si in acea zona si au mutilat locurile in care s-au efectuat sapaturi mai vechi.
Acestia au gasit numeroase gropi de braconaj, unde cautatorii de comori au sapat sau au inceput sapaturi in cautarea metalelor pretioase.
"Zona este intens braconata, iar sit-ul este in pericol. Peste tot am gasit gropi rezultate de la cautatorii de comori" a afirmat Plantos. Unele dintre gropi par vechi de cateva luni, iar altele par mai recente.
Acesta a facut un apel la autoritati pentru stoparea fenomenului, cu atat mai mult cu cat se doreste punerea in valoare turistica a sit-ului, pentru anul acesta fiind programata o ridicare topografica.
Cautatorii de comori sunt foarte bine dotati, in cele mai multe cazuri dispun de detectoare performante de metale, masini de teren si de ajutor din partea unor localnici si chiar a autoritatilor locale.
Chiar si atunci cand sunt prinsi, acestia reusesc sa iasa "basma curata", fie din cauza unor relatii la nivel foarte inalt, in lumea buna a colectionarilor din Bucuresti, fie folosindu-se de "chichite" din legislatia romaneasca deficitara in acest domeniu.

 
Ciprian Iancu
 Luni, 08 Iunie 2009
 NEPĂSAREA CARE DISTRUGE.

Capitala romană a Daciei a supravieţuit aproape două milenii, iar acum se macină încet, sub intemperiile vremii şi indiferenţa vremurilor.
Dacă treci pe DN 68 dinspre Haţeg spre Caransebeş, de îndată ce ajungi în centrul comunei Sarmizegetusa, pe stânga, la doar câţiva metri de drum, vezi câteva coloane şi „pietre vechi”. În parcarea de la intrarea în situl arheologic nu te întâmpină nimic de sorginte romană. Cele două birturi nu au nimic antic în ele.
La poartă, pe geamul unui chioşc vechi, printre vederi şi pliante, abia zăreşti chipul unei femei care zice „3 lei biletul”. Dacă întrebi, ai noroc de serviciile unuia dintre cei doi ghizi. Îl nimerim pe Gheorghe Băieştean, şeful muzeului. Îşi începe liniştit povestirea. Dacă-şi dă seama că eşti cu adevărat interesat, extinde durata ghidajului de la una la trei ore.
Afli la început că „pietrele” pe care le-ai văzut din drum sunt, de fapt, urmele templului lui Liber Pater, sanctuarul zeilor Aesculap şi Hygia şi basilica de templu. Amfiteatrul te face mic.
La câţiva paşi de la intrare, pe dreapta, se află urmele cazarmei gladiatorilor. Lângă ele e fundaţia vechiului templu al zeiţei Nemesis. În spatele lor apare, încă impresionant, amfiteatrul. Zidurile sunt, şi acum, foarte groase. Se înalţă încă până la 3-4 metri deasupra solului. În arena lungă de 80 de metri şi lată de 60 începi să te simţi mic. În tribune, în primele rânduri, încă se mai văd scaune de piatră inscripţionate cu numele potentaţilor vremii. Amfiteatrul nu se potriveşte deloc cu ca sele noi, ridicate foarte aproape de edificiu. Jumătate din întreaga aşezare e acum ocu pată de casele şi grădinile din sat.
La ieşirea estică din amfiteatru se află un câmp frumos şi verde: una dintre multele zone pe care arheologii nu au apucat să le cerceteze şi pe care localnicii le lucrează cu plugurile, de peste 100 de ani: „E o problemă ce ţine mai mult de presă. Ce-au distrus ei cu plugul, sute de ani, e bun distrus. Oricum, mai jos de 30 de cm în pământ n-au ajuns. E drept, vara, grupurile de turişti trebuie să mă creadă pe cuvânt când le spun că dincolo de porumb se află templul lui Aesculap şi Hygia. Cel mai important este să nu lăsăm să se construiască absolut nimic pe astfel de zone”, spune Gheorghe Băieştean.
Ungurii au săpat, au pozat, apoi au acoperit cu pământ
Turul sitului continuă spre sud. Pe stânga apar alte fundaţii impresionante de temple (Templul Mare şi Templul zeului Sylvanus), cu urmele din piatră ale atelierului de sticlărie. Drumeagul ce merge spre for trece pe lângă o livadă cu pruni. Dacă n-ai avea ghidul lângă tine, n-ai putea să crezi că sub acea livadă se află una dintre cele două therme publice ale oraşului.
„În secolul al XlX-lea, arheologii maghiari le-au săpat, le-au fotografiat şi le-au reacoperit cu pământ pentru că aşa se păstrează vestigiile cel mai bine. Noi am tot săpat, dar aproape nicio săpătură nu a fost urmată şi de lucrări de conservare. Aşa s-a ajuns să pierdem an de an piese importante din întregul sit. Romanii au folosit marmură de Bu cova, mai poroasă şi mai puţin rezistentă la ploaie. Bucăţile de marmură care au mai rezistat au fost luate de turişti acasă. Până şi profesori care vin cu grupurile nu se pot abţine să nu ia ceva acasă. De exemplu, pavajul de marmură al pasajului de trecere din forul civil spre cel religios, încă mai exista în 1996. Acum nu mai e”, explică Băieştean.
Palat îngropat într-o curte
Un pic mai sus, pe stânga drumeagului, apare Palatul Procuratorului. Este „decopertat” doar pe jumătate, dar se văd, lângă el, urmele hambarelor uriaşe, unde se adunau rezervele de cereale, precum şi compartimentarea birourilor funcţionarilor din palat. Aici se află alte therme: cele ale procuratorului. O parte a edificiului se ascunde sub pământ, într-o altă grădină a unui localnic din comună.
Lângă palat se înalţă un val de pământ. Sub el este zidul înalt de şase metri care împrejmuia oraşul propriu-zis. Nici nu-ţi dai seama când intri în ora şul roman. Arheologilor nu li s-au dat până acum bani pentru a săpa una dintre porţi, deşi aici ar găsi şi legea de organizare a vechii aşezări romane, chiar şi un plan al acestuia.
Kilometrul zero
Aproape de for, câteva coloane stau răsturnate lângă un colţ al pătratului de piatră. În dreapta lor, mai aproape de intrarea în for, patru pătrate de piatră alcătuiesc „locus grome”, un fel de „kilometru zero” al aşezării, punctul din care se calculau toate distanţele oraşului. Acesta trece însă şi el neobservat, nu e marcat nicicum.
Intrarea în for era cândva monumentală, cu patru piloni, inscripţii şi fântâni. Acum, în interiorul forului, grămezi de bolovani adunate pe toate cele patru laturi îţi dau doar de bănuit că pe acele locuri s-ar fi aflat statui ale împăraţilor cu rol important în viaţa comunităţii. Trebuie să fi fost statui dintre cele mai frumoase, unele acoperite cu foiţă de aur, pentru că aici era capitala uneia dintre cele mai bogate zone cucerite de romani. În centru intrigă o grămadă şi mai mare de „bolovani”. Sub fostul miez al statuii principale sunt două varniţe săpate de localnici, cel mai probabil în secolul al XlX-lea, când au luat marmura din for şi au transformat-o în var.
Pe latura sudică a forului se văd foarte bine cele două încăperi ale vistieriei Curiei, urme ale Basilicii şi ale clădirilor funcţionarilor importanţi. Din forul civil se trece apoi în cel religios. Urmele sunt încă neclare pentru ochiul turistului şi fac obiec tul unor cercetări arheologice afla te în curs. Dincolo de forul religios, un şopru făcut în grabă adăposteşte bazinul anticei pieţe de peşte.
În jur de 30.000 de locuitori
Capitala romană, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, avea 33 de hectare între zidurile zonei civile, plus 60 -80 de hectare în afara acestora, fapt pentru care era considerată o aşezare de dimensiuni medii, la nivelul întregului Imperiu Roman, şi „metropola” provinciei. Numărul estimat al populaţiei e de 20.000-30.000. Gheor ghe Băieştean e convins că aici au trăit 50.000 de oameni.
INSCRIPŢIE. La tot pasul, se văd mii de fragmente din zidurile şi monumentele străvechiului oraş Foto: Remus Suciu
PLANURI
Gheorghe Băieştean spune că arheologii şi-au făcut treaba: „Au cercetat şi pot oricând alcătui un proiect al întregului oraş. Când însă bugetul culturii este zero virgulă nimic, nu ne putem gândi nici mă car la reconstruirea unei locuinţe romane. Nu suntem în stare să facem turism cultural. Dăm mii de euro pentru un cântec, dar la Sarmizegetusa nu avem nici măcar un indicator ca lumea pus pe drumul mare.”
În anii ‘90 fusese întocmit un proiect pentru restaurarea unei jumătăţi din amfiteatrul roman pentru ca edificiul să poată găzdui manifestări culturale. A rămas la stadiul de proiect. Alt proiect de restaurare şi conservare a fost întocmit, cu aproape 10 ani în urmă, de regretata Cristina Gheorghe, arhitect specializat în restaurarea şi conservarea monumentelor istorice.
După moartea ei, în 2006, proiectul s-a pierdut pe la Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice. Reconstrucţia oraşului roman ar cere zeci de milioane de euro. Mai e o soluţie: alcătuirea unei imagini virtuale a aşezării, ce ar putea fi gata până la sfârşitul anului, spune directorul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, Marcel Morar. „Am obţinut de la Consiliul Judeţean 100.000 de lei pentru proiect şi studiul de fezabilitate privind ridicarea unei porţi la intrarea în sit.
E vorba despre o construcţie de genul celei de la Carnuntum – Austria, în care să se poată amenaja o miniexpoziţie, să se poată comercializa materiale de prezentare şi să se amenajeze nişte toalete”, adaugă el.
PE VERTICALĂ. Coloană încă în picioare
ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA
Înflorire scurtă, dezastru prelung
Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa a fost fondat între anii 108-110, iar până la începutul secolului al III-lea a cunoscut o înflorire aproape neîntreruptă. Zona a început să se mlăştinească după retragerea aureliană (271- 275), fiindcă reţeaua de apă şi canalizare rămăsese fără o administrare corectă. Urme clare de locuire din Evul Mediu pe teritoriul oraşului nu s-au găsit încă.
De-a lungul secolelor, oraşul părăsit a fost sursă de materiale de construcţii. Bucăţi de piatră şi chiar ornamente romane se regăsesc în alcătuirea bisericilor de piatră din Ţara Haţegului, chiar şi la cele de secol XII–XIV. Cel mai intens dezastru a avut loc, însă, în secolul al XlX-lea, când locuitorii zonei au transformat oraşul într-o adevărată carieră.
În plus, obiectele de artă au fost luate şi duse-n lumea largă de diverşi amatori de antichităţi. În aceeaşi perioadă, o mare parte din suprafaţa aşezării a devenit teren agricol „cu acte-n regulă”.
Începând cu anul 1990, Ministerul Culturii a alocat sume de bani pentru răscumpărări de terenuri, însă operaţiunea a fost sistată în 2003 de Răzvan Theodo rescu, pe motiv că oamenii în ce pu seră să ceară prea mult pentru terenurile lor. Sumele au fost apoi îndreptate spre Sarmizegetusa Regia (capitala dacică situată la 40 de kilometri distanţă, în Munţii Oră ştiei), zonă care a intrat în atenţia opiniei publice în urma repetatelor scandaluri legate de aurul daco-tracic.
ULPIA. Din vechea aşezare romană au rămas câteva pietre 
 SARMIZEGETUSA REGIA
Capitala dacilor, pe harta jafului
De mai bine de 10 ani, Ministerul Culturii promite fonduri pentru cercetarea, conservarea şi protejarea vechii capitale a dacilor. Fondurile alocate sunt însă, de fiecare dată, insuficiente. Abia ajung pentru două-trei săptămâni de săpături.
Aflată într-o zonă greu accesibilă, vechea aşezare a devenit mai cunoscută în ultima vreme din cauza jefuitorilor de comori. Între anii 2002 şi 2008, pe măsură ce poliţiştii descopereau din ce în ce mai multe brăţări din aur şi monede din aur şi argint sustrase din preajma cetăţilor, Sarmizegetusa Regia devenea şi instrument de atragere de capital de imagine pentru politicieni. În 2007, Ministerul Culturii ajunsese să anunţe elaborarea unui proiect de pază a cetăţilor dacice inclusiv cu camere de supraveghere. Ideea s-a dovedit a fi absurdă şi, cel mai probabil, avansată de cineva care nu a fost vreodată la cetăţile din Munţii Orăştiei pentru a vedea că este vorba despre un areal imens, foarte greu accesibil, 90 la sută împădurit şi fără vreun stâlp de curent electric.
Fenomenul braconajului arheologic din Munţii Orăştiei persistă. Nici răsunătorul caz al brăţărilor dacice, în care 13 indivizi sunt acuzaţi că ar fi traficat 15 brăţări din aur cu greutăţi cuprinse între 800 şi 1.800 de grame, nu i-a impresionat pe braconieri. Gropi săpate de aceştia au continuat să apară an de an în apropiere de cetăţile antice.
REGIA. Vechea capitală a dacilor mai are încă comori nejefuite  

 

 

 

 Curtea de Argeş

(sau nepăsarea oficială şi acceptată public)

by Adrian Andrei Rusu

http://www.medievistica.ro/texte/monumente/starile/Curtea%20de%20Arges/CurteaDeArges.html

 

Nu există român, nu medievist, care să nu fi auzit vreodată de Curtea de Argeş!

Este un leagăn de civilizaţie, un reper de lume românească.

Au uitat-o tocmai cei care urmau să vegheze locul, iar la rândul nostru, i-am făcut uitaţi şi am devenit nefiresc de nepăsători la „mandatarii”/păstorii noştri. Să nu ni se spună că doar ei ar fi vinovaţi! Suntem cu toţii cei care aflăm ce se întâmplă acolo şi nu suntem capabili de atitudine.  

Ceea ce urmează este tocmai un fel de reacţie pe care o oferim spre cunoştinţă publicului ce consideră român.

                        Biserica voievodală

 Nu trebuie să dăm detalii despre vechimea şi importanţa ei (fig. 1). Oficial este înscrisă, la „grămadă”, sub titlul „Situl urban „oraşul [sic!] istoric Curtea de Argeş”, la numărul AG-II-s-A-13645 din Lista Monumentelor Istorice a MCC. În mod neaşteptat, deşi aflat în categoria A (de „importanţă naţională”) nu este administrată decât de forurile locale. Paradoxul este cu atât mai mare cu cât Mănăstirea Meşterului Manole, aflată la circa un km distanţă, este sub oblăduirea directă a MCC! (Să fie clar, nu facem aici nici o pledoarie pentru Episcopia Argeşului şi Muscelului, a cărei tentacule s-ar extinde cu mare apetit peste toate aceste obiective.)

Dacă nu ştii nimic din şcoală, site-ul oraşului te lămureşte „buştean” (diacriticele ne aparţin în toate citatele): „Cetate de scaun, prima capitală a Ţării Româneşti, oraşul Curtea de Argeş are în trecutul său nepieritor, dovezi de glorie şi demnitate şi posedă nebănuite comori, … pentru pasionatul de monumente istorice” şi „reprezintă unul din monumentele cele mai de preţ ale arhitecturii româneşti”. (http://www.primariacurteadearges.ro/portal/portal_cda.nsf/AllById/1.0).

Nicolae Iorga, cel care a iniţiat acolo primele cercetări arheologice (supravegheate de către Virgil Drăghiceanu), s-ar răsuci în mormânt la vederea stării actuale a monumentului.

La intrare eşti întâmpinat cu tot „fastul” şi „politeţea” cuvenită (fig. 2).

Ajungem la comentarii despre restaurări, pe care nu le redăm aici decât selectiv. Primul document, cu semnal de alarmă, este scrisoarea lui Ioan Mugioiu, din 14 decembrie 1999, adresată episcopului de Argeş (sursa: http://www.cultura-romana.com/14_12_1999.pdf; vezi şi http://boabe-de-grau.com). El atenţiona în tonuri grave că „sub pretextul unei „consolidări” … schelele [sunt puse] direct pe frescă”, iar ceea ce se făcea era, de fapt, „completare de pictură”, adică „falsificare”.

Urmează ziarul Adevărul din 10 mai 2002: „Numai asemenea instrumente improvizate "cadrează" destul de bine cu trafaletul pe care probabil l-au folosit "profesioniştii" desemnaţi să restaureze Biserica Domnească de la Curtea de Argeş ca să termine treaba mai repede. Fotografiile de la faţa locului arată că lucrările de curăţare a faţadei au fost făcute la repezeală, ca şi cum ar fi fost vorba despre un apartament ce avea nevoie de o zugrăveală înainte de vânzare. Astăzi, la Curtea Domnească, se face recepţia unora dintre lucrările începute aici cu ani în urmă (respectiv pictura din interior, consolidarea bisericii şi curăţarea faţadei). La pictură se lucrează din 1977, iar consolidările au început în 1988. Dacă ritmul cu care se restaurează un monument istoric în România are, de obicei, o durată care tinde să facă restaurarea inutilă, fiindcă în vreme ce un zid e reparat, celelalte se degradează, măcar atunci când o lucrare se încheie ar trebui să existe o garanţie ca banii n-au fost cheltuiţi degeaba. În cazul de faţă lucrurile nu stau tocmai aşa. Faţada clădirii, care avea de sute de ani o aparenţă naturală, patinată de timp a fost "împrospătată" cu ciment şi var alb, strecurat printre pietrele de secol XIV, iar pentru obţinerea unui contrast pietrele de râu, alese cândva cu grijă, şi cărămizile aşezate între ele au fost vopsite cu ulei de in. Ce mai contează că uleiul s-a scurs, pătând varul alb dintre pietre, aşa încât există porţiuni întregi mânjite? Francisco Heinerich, director la Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice (instituţia responsabilă cu dirigenţia de şantier la toate lucrările finanţate de MCC) susţine că s-a folosit mortar de var, preparat după o reţetă specială, aprobată de Comisia Monumentelor Istorice, iar firma Paul Construct, executantul lucrării este avizată de minister. N-avem motive să ne îndoim, dar ceea ce se vede cu ochiul liber este neglijenţa cu care s-a lucrat la curăţarea acestei clădiri. Tot dl. Heinerich a ţinut să ne liniştească: conform legii, dacă există nereguli, ele vor fi consemnate în procesul verbal de recepţie, iar executantul lucrării are termen un an de zile să le remedieze. După atâţia ani de refaceri şi consolidări, ce mai contează unul în plus? Întrebat dacă e mulţumit de cum arată acum Biserica Domnească, Ioan Opriş, specialist in monumente, secretar de stat cu probleme de patrimoniu în cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor a preferat să nu comenteze, precizând doar: "Eu nu pot trece peste Comisia pentru Monumentele Istorice care a aprobat un proiect de restaurare după care s-a lucrat la Biserica Domnească. Orice aş spune eu e doar o părere personală." Rămâne de văzut ce părere oficială vor avea astăzi, la faţa locului, specialiştii din MCC, care vor face recepţia lucrării, în frunte cu istoricul Răzvan Theodorescu, un cunoscător rafinat al epocii în care a fost ridicată această biserică. Dar poate oare un trăitor în "epoca Coca-Cola" să mai dea doi bani pe patina vremii, având grijă ca aceasta să nu dispară de pe rosturile unei vechi clădiri?”

În acelaşi an  (7 aug. 2002), Gardianul scria prin pana lui Sorin Simion-Stevens: „Ministerul Culturii şi Cultelor a cheltuit degeaba peste 10 miliarde de lei într-un proiect nefinalizat nici după cinci ani”. Şi continua în felul următor:

„Biserica Domnească din Curtea de Argeş este … unul dintre cele mai valoroase monumente de artă medievală din Europa, inclus ca atare în cataloagele UNESCO. Din 1997, a început o amplă lucrare de restaurare şi consolidare a monumentului, lucrare ce nu s-a încheiat nici în ziua de azi. Procesul de restaurare a dus, printre altele, la distrugerea picturilor murale interioare din secolele XIV-XV, distruse aproape ireversibil de nepriceperea şi indolenţa unor restauratori-studenţi. Mai mult, piatra funerară a voievodului Vladislav Vlaicu (Vlaicu-Vodă) a fost spartă de ciocanele "restauratorilor". Toate acestea au costat până acum Ministerul Culturii şi Cultelor peste 10 miliarde de lei.” Apoi, nu din bune sentimente naţionale, ci „Sub presiunea forurilor internaţionale, în special a UNESCO, Guvernul a decis ca în 1997 să înceapă (n.n.: de fapt, să se continue în aceeaşi manieră distructivă!) lucrările de restaurare a bisericii şi a capodoperelor adăpostite în interiorul său. Licitaţia organizată cu acest prilej a fost câştigată de firma braşoveană [n. n.: incorect! Este vorba despre o firmă înregistrată la Bolintin Deal Giurgiu], "Paul Construct [Impex]" SRL, cea care în mai puţin de un an şi-a adjudecat mai multe lucrări de acest gen. Prea multe, spun unii, raportat la posibilităţile firmei [în 2003, după „terminarea” şantierului de la B. Domnească, firma îşi triplase capitalul (www.totalfirme.com/cauta.php?judet=GIURGIU&nume=PAUL%20CONSTRUCT%20IMPEX%20SRL)]. Deşi de la bugetul de stat s-a alocat numai în ultimii doi ani şase miliarde de lei, schelele care înconjoară de câţiva ani biserica par a fi acolo de pe vremea lui Vlaicu-Vodă.”

Cu tevatura din jurul monumentului, a apărut şi o declaraţie de onoare, dar care nu s-a respectat niciodată: „"Dacă nici la data de 1 august nu se termină lucrarea asta, îmi dau demisia", declara cu puţin timp în urmă directorul Muzeului Municipal din Curtea de Argeş, arhitectul Florin Scărlătescu. Zilele trecute însă, acelaşi domn îşi mai acorda termen o lună de zile, declarând ca lucrările se vor încheia la 1 septembrie. N-a fost însă precizat anul.”

Domnul Scărlătescu este şi astăzi director al Muzeului Municipal Curtea de Argeş, încercând să mai câştige şi o altă pâine, cel puţin cu un birou de arhitectură (proiectare arhitectură, PUZ, PUD, structură, instalaţii, case tip – sursa: http://www.infocompanies.com/company.php?id=66095). Pentru că temeiul demisiei Domniei sale pare să fi dispărut, noi îi amintim aici că şi-o poate da oricând pentru a se despărţi de prostul manageriat în fruntea căruia continuă să stea.

Şi mai departe: „Dacă cei de la firma "Paul Construct [Impex SRL]", de bine, de rău, au mai făcut câte ceva pentru restaurarea exteriorului bisericii, chiar dacă au făcut-o într-un ritm de melc, în schimb, lucrările de restaurare din interior n-au avansat aproape deloc vreme de cinci ani. Mai mult, interiorul bisericii a fost practic distrus de aşa-zişi restauratori. … În asemenea condiţii, pictura murală se degradează de la zi la zi. În pronaos, apa din condens şi din infiltraţii a distrus în bună măsură picturile, toate de o valoare inestimabilă, bunuri ale patrimoniului universal.”

Nu numai pictura a avut enorm de suferit de pe urma "restaurărilor". Dintre voievozii înmormântaţi în Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Vlaicu-Vodă pare să rămână cât de curând fără piatra funerară. Vandalii (că restauratori nu li se poate spune) au spart (probabil cu ciocanul) placa de granit de pe mormânt, în trei locuri. Profesorul Dan Mohanu (profesor universitar la o facultate de arte plastice din Capitală) [expert MCC, membru al Comisiei de Atestare a Specialiştilor şi Experţilor în Domeniul Protejării Monumentelor Istorice. Componente artistice. Restaurare pictură murală, din 2005; mai nou, din 18 aprilie 2008, co-preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniu construit, situri istorice şi naturale din România!!!], proprietarul firmei Pro Art SRL [după cum spune Gardianul, dar titlul firmei nu este corect. Se pare că este vorba despre Pro Patrimonio SRL  (http://www.cimec.ro/scripts/muzee/spec/MONSelComplet.asp?nr=8)], cea care trebuie să se ocupe de restaurarea interiorului bisericii, pare să nu aibă habar de barbaria cu care sunt tratate aceste vestigii istorice unice în lume. Dacă urmărim documentele oferite de către expert (http://patr.presidency.ro/cv/Mohanu_Dan.pdf), atunci între 1980-1989, la Curtea de Argeş s-a făcut „conservare-restaurare” de pictură, între 1990-1992, „cercetare stratigrafică”, tot la fel în 1994-1995, iar între 1998-2002, „asistenţă tehnică la conservare”. Pentru profani ar suna cam a „tangou degeaba”.

Ziarul consemna mai departe: "Pe profesorul Mohanu nu l-am mai văzut pe aici de asta-toamnă", ne-a declarat directorul Muzeului Municipal din Curtea de Argeş, Florin Scărlătescu. "A mai trimis pe aici din când în când câte un student de-al dânsului şi cam atât", a adăugat acesta.”

Şi pagubele au curs, unele cu consecinţe de neînlăturat. „Pentru restaurarea picturilor din interiorul Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, profesorul ar fi folosit nişte studenţi la Arte plastice, majoritatea din anul I. Ce au reuşit să restaureze profesorul Mohanu şi studenţii dânsului, poate vedea cu ochiul liber orice vizitator. Pe ce pictură au pus mâna "restauratorii", praful s-a ales de ea. "Schelele construite în interiorul bisericii de oamenii profesorului Mohanu se sprijină direct pe pictura murală, ceea ce nu e deloc în regulă", ne spune cu amărăciune în glas directorul Scărlătescu. Din păcate, pe profesorul Dan Mohanu nu l-am putut contacta, dansul fiind plecat - tot pentru o restaurare - la o mănăstire din nordul Moldovei.” Este de punctat că totul s-a petrecut în maniera practicată de marii restauratori din România şi la care nimeni cu capacitate de decizie nu pare să reacţioneze: asumarea unui număr uriaş de şantiere, finalizarea doar a celor care aduc bani mulţi, care sunt mai aproape de casele lor, aduc prestigiu (vezi Ateneul Român) ori de la care presiunile extraprofesionale sunt majore.

„Cu privire la stadiul, mai precis halul, în care se află monumentul, Sevastian Tudor [şeful Direcţiei Judeţene de Patrimoniu] a admis că restaurarea picturilor murale "e o batjocură cruntă", iar spargerea pietrei de mormânt a lui Vlaicu-Vodă a catalogat-o ca fiind "o nenorocire". Surprinzător însă, dl. Tudor are o părere excelentă despre profesorul Mohanu, coordonatorul a ceea ce ar fi trebuit să fie o restaurare: "Profesorul Dan Mohanu este o somitate în domeniu şi un profesionist desăvârşit. Sunt convins că nu va lăsa lucrurile aşa cum sunt ele acum, la Biserica Domnească. Sper că lucrurile vor reveni cât mai curând la normal".

Măsuri punitive faţă de distrugerile provocate nu se cunosc, şi la fel este şi cu cele reparatorii din partea autorilor. Mai mult decât atât, la scoaterea schelelor, părţi ale frescelor au suferit noi deteriorări mecanice (fig. 3). Aceeaşi somitate care s-a aflat în fruntea „petrecaniei” făcute la Biserica Domnească nu a fost în măsură să susţină că biserica şi frescele nu au microclimatul potrivit. Ba el este chiar extrem de nociv, fie pentru că are nişte podele care menţin umezeala, fie pentru că jaluzelele turlei rămân permanent deschide, lăsând liberă scurgerea apei pluviale şi a zăpezii.

Mai adăugăm şi o acuză grea, pe care o putem sprijini doar cu ajutorul unor specialişti din afara cercului clientelar al restaurărilor din România. La Curtea de Argeş, fresca nu a fost conservată, cât întregită prin repictare (fig. 4), denaturată prin mâini puţin talentate, aşa că la uşa ei nu prea se mai înghesuie istoricii de artă să o analizeze ori s-o folosească drept reper în munca lor. Poate chiar avem noroc prin faptul că cei care au lucrat nu au fost suficient de harnici încât să se ocupe de întreg ansamblu (fig. 5, 6, 7). În fine, ce a ieşit din mâna lor poate servi ca material didactic pentru CUM NU AI VOIE să faci intervenţie pe pictură veche!

Cu toate că fostul ministru al culturii, Răzvan Theodorescu, „a vorbit foarte frumos despre Biserica Domnească, numind-o "copilul meu de suflet"”, solicitările sale îndreptate spre restauratori au rămas vorbe în vânt.

Încheierea directorului Florin Scărlătescu, în general fără prea multă capacitate de disimulare, spune pe şleau despre cât îi pasă de curtea în care este ţinut şef: „sunt prea multe interese aici. Nu vreau să fiu eu acela care face pipi contra vântului. Riscul e prea mare”. Cum scriam mai sus, era de mult cazul ca domnul director să-şi facă nevoile doar în WC-ul de acasă!

            De la starea lăsată de restauratori, ajungem la starea menţinută de către muzeu.

            Intri pe o uşă-poartă nepotrivită, cu o fiţuică lipită pe ea. Biserica este un spaţiu generos, dar gol, în care o doamnă încearcă să împace cu informaţii ori să-i ţină în frâu pe toţi vizitatorii, în acelaşi timp. Lângă un perete zace o placă cu planimetriile bisericilor, care trebuia să fi hălăduit cândva pe afară. Preşuri de calitate îndoielnică acoperă contururile fundaţiilor primei biserici (descoperite de Nicolae Constantinescu) şi ale unor morminte voievodale. Pe feţele stâlpilor mai persistă câte o inscripţie stingheră. De-a lungul pereţilor sunt înşirate replici după pietre tombale, fără nici o explicaţie. Grafitele sunt protejate de rame străvechi, din lemn (fig. 8).

            Nimic nu relevă importanţa bisericii. Trebuie să ai o bună memorie şi ochi buni să recunoşti portretul votiv al lui Nicolae-Alexandru. Iar apoi să te încrezi în discursul ghidului, cult şi eculubrant, măcinat de boală şi de copleşitoarea sa misiune de a salva ceva din prestigiul acestui „monument princeps”(!) al românilor

            Exterioarele au rămas la limita existenţei. Nimic nu este inscripţionat. Ba, greşim! Vedem un nou panou de firmă. Este al S.C. Flowetex Technology S. A., cu sediul la Mediaş (jud. Sibiu), a cărei obiect de activitate sunt „lucrări de pozare a instalaţiilor în diverse domenii precum: reţele de transport şi distribuţie a gazelor naturale, reţele de transport şi distribuţie a apei potabile, reţele de canalizare urbană, reţele de irigaţii, sisteme de drenaj, linii pentru transportul lichidelor industriale, sisteme de protecţie a cablurilor electrice subterane, sisteme de protecţie a reţelelor de telecomunicaţii subterane etc.” (http://www.e-oferta.ro/article6019.html). Dar, la Curtea de Argeş, ea se ocupa (până la 2007) de: „sistematizare verticală cu amenajări exterioare biserică” ori şi mai precis de „refacerea paramentului prin plombe de zidărie de epocă, rostuire şi curăţare, refacere şarpantă, astereală şi învelitoare din tablă de cupru”

http://www.monumenteistorice.ro/index.php?page=shop.product_details&flypage=shop.flypage&product_id=172&category_id=135&option=com_virtuemart&Itemid=1&lang=RO. Ce legătură este între specificul firmei şi tipurile de lucrări angajate la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, aşteptăm să ne spună reporterii de investigaţii ai marilor cotidiene. 

            Culmea indolenţei o oferă „depozitul” lespezilor funerare de lângă piciorul turnului de poartă. Îl acoperă ermetic vrejuri de bălării (fig. 9). Câte au fost în realitate? În gestiunea cui sunt? Cine ar fi în măsură să se socotească responsabil pentru ele? O biserică jefuită de inventar (!) precum este cea a Curţii Domneşti nu putea oare, cu spaţiul său generos, să le adăpostească şi pe ele împreună cu o minimă informaţie?

                         Biserica Sân Nicoară

 Este prezentată astfel: „Monumentul a fost ridicat în ultima perioadă a veacului al XIII-lea şi a avut rostul de biserică de curte. Săpăturile arheologice efectuate în mai multe etape au scos la lumină un bogat material: ceramică smălţuită şi frumos ornamentată, olane pentru acoperiş, fragmente de cahle specifice veacului al XV-lea, monede de argint şi arama, inele de argint din veacurile XIV-XV, vase de sticlă şi fragmente de frescă.” (citate identice, clar plagiate, şi pe www.CampFire.ro/Curtea de Argeş).

Nici o singură secundă nu vă lăsaţi amăgiţi de imaginile postate foarte recent (2 iulie 2008, conform site-ului Primăriei). Adevărul nud este în imaginile care le prezentăm aici! Adică bălării, copaci prăbuşiţi peste ziduri şi mizerii dintre cele mai ruşinoase (fig. 10, 11, 12, 13).

În acest fel, administratorii de la Curtea de Argeş trec în şirul uriaş al „cultivatorilor români de gunoaie”.

             Muzeul Municipal

 Dacă-l căutaţi pe site-ul Primăriei, vezi descoperi acolo o pagină! Probabil pentru că şi ei îi este ruşine de cum arată…

Ca să ne îmbete cu apă rece, „Expoziţia de bază  a secţiei de istorie este organizată, începând cu anul 1987 într-un local, el însuşi monument istoric localizat în piaţeta din faţa Bisericii domneşti şi redă pe baza unui bogat material documentar şi arheologic, episoadele cele mai importante din istoria oraşului Curtea de Argeş.

Expoziţia permanentă de istorie, proiectată tematic şi structural de colectivul muzeului, este organizată în 7 săli corespunzătoare periodizării istoriei oraşului, de la vechi la nou şi expune: documente realizate [poate copiate!] în facsimil; portretele voievozilor care au domnit în Argeş, realizate în bronz; replici după obiectele Domnilor de la Argeş (paftale, inele, aplice, sigilii, săbii, [sic!] etc. [sic!]), o bogată colecţie de numismatică, de medalii şi decoraţii, un valoros material arheologic. De o mare valoare istorică şi artistică, piesele şi obiectele muzeistice, etalate în vitrine corespunzător criteriilor şi cerinţelor muzeografiei româneşti, provin din descoperirile arheologice de pe raza oraşului Curtea de Argeş şi împrejurimi, dar şi din achiziţii şi donaţii”.

Într-adevăr, „criteriile şi cerinţele muzeografiei româneşti” îşi află la Curtea de Argeş cea mai deplină ilustrare negativă. Am putea sugera că aparţin „muzeografiei comuniste”, dar nu avem nici o siguranţă. Oricum, în frunte cu un arhitect specializat în „instalaţii şi case tip”, nu putem să aşteptăm prea multe nici la capitolul etnografie, darmite la istorie ori arheologie. Nici o ilustrată, nici un pliant de dus aiurea despre locul în care Basarab I s-a confruntat cu mândrul rege Carol Robert. Se mai vinde doar o necăjită şi pătată (pe copertă) broşurică a protoiereului Emilian Stănescu (1988).

 Cetatea Poenari

 Să cităm mai întâi sursele independente, cel mai rapid accesibile şi cele mai noi: „"Cuibul de vulturi" al sângerosului domnitor Vlad Ţepeş, cetatea Poenari, ar trebui restaurată de autorităţile locale din comuna argeşeană Arefu, pe raza căreia se afla monumentul – a declarat ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, citat de “Evenimentul Zilei” (27 decembrie 2007).

Monumentul istoric de la Poienari nu a mai fost restaurat din perioada 1969-1972, zidurile sunt în paragină, cele 1.480 de trepte care urcă la cetate sunt tocite, iar turiştii iau drept amintire cărămizi din cetate. Din banii lor, salariaţii Muzeului Municipal Curtea de Argeş, instituţie care administrează Cetatea Poenari, au refăcut o punte peste care se trece pentru a putea ajunge în interiorul cetăţii lui Vlad Ţepeş. "În condiţiile actualei descentralizări, este în sarcina deţinătorilor şi a autorităţilor publice locale găsirea unor surse de finanţare, altele decât cele de la bugetul de stat. În acest sens, consiliile judeţene elaborează proiecte şi programe de atragere a fondurilor structurale", a declarat ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu. Mesajul venit de la Ministerul Culturii i-a contrariat pe reprezentanţii autorităţilor locale din comuna argeşeană Arefu, aceştia susţinând că nu au de unde să facă rost de banii necesari restaurării, în condiţiile în care nici măcar ministerul de resort nu are fonduri să înceapă un proiect de o asemenea anvergură. Mai mult decât atât, reprezentanţii Primăriei Arefu estimează că ar trebui să investească bugetul cumulat al localităţii pe următorii aproximativ 20 de ani pentru a reda strălucirea "cuibului de vulturi" al lui Ţepeş. Lucru, evident, imposibil de realizat, conchide ziarul citat.” (sursa: http://www.biz365.ro/Restaurarea_Cetatii_Poenari).

Iar apoi: „Conducerea Muzeului Municipal din Curtea de Argeş, care administrează Cetatea Poienari, a trimis numeroase sesizări şi reclamaţii la Ministerul Culturii şi Cultelor. „Monumentul suferă numeroase deteriorări datorate amplasării într-o zonă supusă unui complex de factori distructivi”, scrie în ultima dintre ele. Răspunsul a întârziat să vină. După ce am pus noi în discuţie problema, dl. Virgil Niţulescu, secretar de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor, ne-a declarat: „Ministerul nu are cum să investească de la sine putere, pe baza unor memorii şi cereri. Cei de la Muzeul Municipal din Curtea de Argeş ar trebui să facă întâi un proiect de restaurare, care să primească avizul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, fie că cer bani de la Ministerul Culturii, fie de la autorităţile locale.” (http://stiri.rol.ro/arhiva/content/view/90790/6/).

Şi acum să adăugăm comentariile noastre.

Cetatea este lăsată în seama unei instituţii muzeale a cărei performanţe manageriale tocmai le-am văzut în dreptul Curţii de Argeş. Dar, totuşi, instituţia face petiţii! Adică se acoperă cu hârtii. La rândul lor, salariaţii, refac accesele convinşi că fără ele rămân fără obiectul muncii şi al salarizării. Cam aşa se proceda şi în Evul Mediu!

MCC este pervers, că doar de aia e populat bine politic, nu? În primul rând, nu dă curs legal unor petiţii, lăsându-le fără răspunsul aşteptat în 30 de zile. Ministrul nu ştie că cetatea ţine de Muzeul Curtea de Argeş, nu de comuna Arefu, nu ştie că fiind monument de importanţă naţională (categoria A), MCC are obligaţia legală să se ocupe direct de el. Secretarul de stat aruncă „mâţa moartă” în curtea unui muzeu care nu-i mai este subordonat direct, uitând să-şi amintească stăpânul său ierarhic şi absolut (Municipiul Curtea de Argeş) sau să constate că acelaşi patron nu ar avea nici un fel de interes economic ori cultural să investească în comuna Arefu! În fapt, problema este, o spunem noi, de competenţa directă a Consiliului Judeţean Argeş. Şi aici rolul prof. dr. Sevastian Tudor, director al Direcţiei Judeţene de Cultură nu iese cu nimic la iveală.

Ne mai rămâne să comentăm cetatea însăşi.

Spre lauda şi paguba ei este una dintre foarte puţinele cetăţi medievale din România peste care flutură steagul naţional şi pe care o vezi de la distanţă nefiind acoperită de vegetaţie (fig. 14)! Dar ca să ajungi la ea trebuie să te pregăteşti sufleteşte. Nu pentru cele aproape 1500 de trepte care trebuie urcate, ci pentru zgârieturile pe retină provocate la baza de plecare (fig. 15) şi prin vecinătăţile cărării. Mulţi indivizi curioşi să urce la ea şi să atingă vreo piatră de care s-ar fi rezemat Ţepeş când s-ar fi opintit să urle un ordin de înţepare îşi marchează nestingheriţi trecerea cu tot ce li se oferă ori se află la îndemâna buzunarelor - peturi, badoguri, pungi de cipsuri şi seminţe etc. - la nişte chioşcuri de bidonville încropite la baza dealului şi lipsite cu totul de pubele!

Cetatea este grea de betoane şi cărămidă legată cu ciment, ca o perfectă emanaţie a performanţelor arhitecţilor şi constructorilor socialismului defunct. Ca o limită de Transfăgărăşan, ca un vecin de artificial Vidraru. Nici că se poate loc mai nimerit pentru analize de acţiune a cimentului asupra zidurilor istorice (fig. 16).

Nu vom comenta aici studiul istorico-arheologic oferit de mai multe ori de către Gheorghe I. Cantacuzino (amănunte oferite la http://www.patzinakia.ro/wallachiamediaevalis/poienari-index.htm). Vom spune că ceea ce se oferă turiştilor este doar nivelul de înţelege rezultat din analiza „în suc propriu” a monumentului (fig. 17), fără raportarea obligatorie la realităţile de la nord de Carpaţi. Acolo, cetăţi similare există suficiente, pentru a nu mai face referiri la „punţi” (= pod ridicător), „culoar-capcană” (ori este Zwinger ori doar un fragment din incintă), „bastioane” (= turnuri sigure), „mare turn prismatic” (timid numit şi ceea ce este cu adevărat, adică „donjon”), iar în locul „zidului median” să se vadă pur şi simplu „peretele de sud al palatului cetăţii”.

 

MANASTIREA RAMETI

 

Ediţie din arhivă) Anul 9, nr. 4072. Vineri, 09 Iulie 2004  Curierul National

 http://www.curierulnational.ro/Eveniment/2004-07-09/Manastirea+Rameti+a+primit+trei+miliarde+de+lei+de+la+Guvernul+Romaniei+pentru+restaurare

In vederea incheierii unor lucrari de restaurare la Manastirea Rameti (judetul Alba), ca si de construire a spatiilor aferente, stareta acestui lacas, impreuna cu reprezentanti ai administratiei publice judetene, au solicitat guvernului alocarea fondurilor necesare, in valoare de trei miliarde de lei. In urma discutiilor cu reprezentanti ai Ministerului Culturii si Cultelor s-a hotarat ca suma sa fie primita printr-o hotarare de guvern, ministerul de resort suplimentand-o cu 300 de milioane. Construita dupa 1350, biserica s-a aflat mult timp cu doi metri sub nivelul apei, fiind inundata.

Pentru a salva monumentul, o echipa coordonata de ing. V. Iordachescu a inaltat-o cu doi metri, astfel ca lacasul este, acum, foarte bine conservat. La inceput manastirea de calugari (in frunte cu episcopul Ghelasie, canonizat de Biserica Ortodoxa Romana), a fost desfiintata de vechiul regim si reinfiintata dupa 1975 cand judeteana de partid a hotarat ca ar trebui sa fie aici... un atelier de tesut (manual) covoare (sectie a Cooperativei Mestesugaresti din Aiud). Asa se face ca, alaturi de muncitoarele salariate lucrau si maicute... sub acoperire. Ulterior, langa vestigiile din sec. XIV a fost construita o biserica noua unde se oficiaza in prezent serviciul religios, iar cu eforturi sustinute se incearca incheierea lucrarilor de constructie a unor spatii de locuit (pentru maicute, dar si pentru oaspeti), sali de conferinte, de protocol, astfel incat intregul ansamblu, de o frumusete aparte, sa fie redat circuitului turistic.
Contactat telefonic, ministrul culturii si cultelor, acad. Razvan Theodorescu ne-a declarat ca Secretariatul de Stat pentru Culte nu poate acorda (potrivit legii) o suma mai mare de o jumatate de miliard. „Data fiind importanta istorica a Rametiului, s-a hotarat ca incheierea lucrarilor se impune, si atunci guvernul se alatura efortului comunitatii locale dand trei miliarde de lei“, a mai spus acad. Razvan Theodorescu.
OLGA SANDU

   

Biserica din Ribita - pacatul uitarii !

http://www.crestinortodox.ro/biserici-si-manastiri-din-romania/67830-biserica-sfantul-nicolae-din-densus

 

Lipsa fondurilor pentru restaurare fac ca numeroase monumente istorice de pe teritoriul Hunedoarei sa se degradeze pe zi ce trece. Bisericile de la Ribita si Criscior, judetul Hunedoara, monumente istorice de o valoare nationala exceptionala, sunt doua dintre cele mai vechi biserici romanesti de zid din Transilvania. In inima Zarandului, in tara lui , biserici nepretuite stau sa cada.

Tacuta si rabdatoare, uitarea a intrat deja in peretii bisericii, in culorile impreunate pe vesmintele unor sfinti fara nume. Este incredibil cum, oricat de mult ai sustine ca ai parcurs tara si oricat de mult te lauzi ca ai vazut si ai cunoscut totul, ramane intotdeauna un acolo care sa te surprinda.

Biserica Sfantul Nicolae din Ribita, se afla in prezent intr-o stare jalnica, fiind pe punctul de a se prabusi. Din cauza ploilor, structura de rezistenta a acoperisului este complet putrezita, iar tencuiala este cazuta aproape in intregime.

Turistii ce doresc sa viziteze biserica o pot face doar stiind mai inainte de aceasta, caci Biserica din Ribita nu se afla trecuta in nici un album turistic, nici chiar indicator de "monument national” nu exista spre aceasta.

 

 

 

  

Haţeg. Ţara bisericilor de piatră. Foto Şerban Bonciocat, text Mădălina Mirea, trad. Domnica Macri. Bucureşti, Edit. Igloo, 2007, 191 p.

http://www.medievistica.ro/texte/tribuna/carti/carti%201/carti%201.htm

Să dăm sau să nu dăm importanţă literaturii de popularizare?
Cazul unui album dedicat (prin titlu) bisericilor Ţării Haţegului
Book Review by Adrian Andrei Rusu
    Istoricii nu scriu pentru sine, rezultatele muncii lor ar trebui să ajungă sub diferite forme şi la publicul larg. Şi tot ajung, deformându-se până la ultima consecinţă… E un fenomen faţă de care se pare că nu prea ai ce face. Oameni pasionaţi, cu pregătiri de toate felurile, se apucă de scris. Citesc, compilează, răstălmăcesc, inventează..., asta e. Printre ei, şi „specialiştii”. Aşa se face că manualul şcolar cu Ţeparul „denigrat” a trebuit topit, Ştefan cel „degrab vărsătoriu de sânge nevinovat” şi adulat de legionari a fost făcut Sfânt şi exemplele notorii pot continua la nesfârşit. Dai doar un motor de căutare pe net, după un subiect mai cunoscut, şi te lămureşti imediat. Şi totuşi, nu ar trebui să funcţioneze nişte limite, iar popularizarea să fie de o anumită calitate?
Ceea ce vom discuta aici este o „formă” destinată publicului de tot felul şi ar trebui să fie consecinţă a istoriografiei noastre. Mai ales că s-a apelat pentru realizarea lui la un om cu pregătire de specialitate. Este vorba despre Haţeg. Ţara bisericilor de piatră. Fotografii Şerban Bonciocat, text Mădălina Mirea, trad. Domnica Macri. Edit. Igloo, Bucureşti, 2007, 191 p. Ne-a atras de la început atenţia titlul său, scopul enunţat, ilustraţia bogată şi faptul că are ca autor al textelor un „istoric de artă”; de asemenea, faptul că s-a bucurat de o intensă mediatizare în capitala în care se hotărăşte soarta monumentelor istorice.
Lansat la 30 ianuarie 2008, ca al treilea exemplar al seriei „Patrimoniu” de la Igloo Media, volumul a fost prezentat ca „un semnal de alarmă asupra necesităţii restaurării unor monumente religioase de valoare patrimonială incontestabilă”. Evenimentul s-a petrecut la „Peasant’s Club” (Romanian Peasant’s Museum, 3, Kiseleff Highway – cum a scris presa de limbă anglo-saxonă cu rotative pe Dâmboviţa), pentru toată lumea mondenă, urmând a fi gestionat la vânzare de spuma librăriilor româneşti: „Cărtureşti”, „Noi”, „Humanitas”, „Diverta”. Mai rar s-a văzut o asemenea desfăşurare mediatică (salutară, dealtfel) pentru evenimente legate de monumentele istorice – o carte şi o expoziţie.
Corect şi nu degeaba, chiar de la descrierea oferită publicului şi bibliotecilor, s-a enunţat că accentul a fost pus pe imagine, şi nu pe text. Bine culese şi realizate, acestea vorbesc mult de la sine. Dar totuşi, în loc să fie lăsate să transmită singure un mesaj, a trebuit să intervină şi un text, cel al Mădălinei Mirea („analist - istoric de artă” – aflăm, de la Institutul Naţional de Memorie Culturală, Bucureşti) care să maculeze toată iniţiativa. Probabil că şi organizarea cuprinsului ar trebui să o imputăm tot autoarei textelor, pentru că – nu-i aşa? – teoretic cel puţin, un istoric de artă care lucrează la o instituţie ce organizează şi arhivează vechea cultură românească ar trebui să ştie unde se află şi cât se întinde Ţara Haţegului, şi ar fi trebuit să intervină în conceperea lui.
Cu acest volum, „Ţara Haţegului” depăşeşte cele mai largi şi mai optimiste limite geografice acceptate până acum. Dacă s-ar merge pe viziunea lui Radu Popa asupra districtului, cu extensia primară a Haţegului până la râul Mureş, tot nu s-ar putea motiva prezenţa bisericilor din Ţara Zarandului (Crişcior, Hălmagiu şi Ribiţa). Dacă s-ar măsura Haţegul cu stânjenul ardelean, nu cu prăjina ilfoveană, atunci ne-am despărţi rapid şi de Gurasada, Leşnic, Roşcani, Hunedoara. Dar perspectiva foarte generoasă asupra Haţegului, trecută în cu totul alte teritorii, nu cuprinde, din păcate, biserici valoroase istoric şi artistic aflate tocmai în zona anunţată. De ce oare o biserică precum cea de la Baru Mare, cu adevărat minunată şi aflată în pericol, nu a fost inclusă în acest volum?
Introducerea (sub numele de „Haţeg”) face notă discordantă faţă de cuprinsul albumului ocupându-se doar de districtul propriu-zis. Nici nu se putea amesteca Zarandul cu Hunedoara şi Haţegul. Fiecare frază conţine însă erori din cele mai grosolane. „Vreme de două secole, oraşul Haţeg a fost reşedinţă a cnejilor români… a renumitei familii Cândea” (p. 8). Nimic mai greşit: un oraş medieval, având acest nume, nu a existat niciodată. Aşezarea, care deţinea cetate, curte regală şi mănăstire franciscană, a fost de la începutul atestărilor documentare un domeniu regal. Abia după mijlocul secolului al XV-lea, Cândeştii s-au înstăpânit la cetate, nu şi în târg. Apoi se dă impresia (falsă) că eroarea este corijată la începutul frazei următoare. Aflăm că în cetate, la 1457, erau „principi ardeleni”. În continuare, fără nici o logică, se revine la începutul secolului al XIII-lea, pentru a ni se pune pe tapet una dintre cele mai insolite interpretări ale unei scrisori papale. Se foloseşte pentru a argumenta că „nepăsarea nu s-a născut în zilele noastre”(!). Povestea cu mulţi preoţi, călugări, egumeni, dar şi episcopi prigoniţi de către catolici, face parte deja din schema de martirizare a românilor ardeleni pe care însă opiniile de bun simţ au nuanţat-o ori au abandonat-o în zilele noastre. Să mai fie ea bună de vândut lumii cititorilor de Humanitas şi Cărtureşti?
Apoi natura informaţiei se schimbă, conţinutul i se diluează şi se umple de inconsecvenţe în exemplificări. La Crişcior se povesteşte ceva despre Marina, cea care bătea diavolul cu ciocanul. Foarte frumos, dar scena apare şi la Densuş. „Ziua cea mare a jupâniţei Vişe” şi a soţului ei jupan, cum va fi fost ea serbată în altă parte? În mod cu totul inexplicabil, doar la Crişcior a fost pomenită şi biserica reformată, foarte târzie, dar tristă ca stare. Deşi se spune că „turla acestui turn a fost distrusă în totalitate”, pe imaginea alăturată se disting foarte toate bârnele şarpantei şi globul din vârful coifului (p. 21).
Pentru autoarea textelor, cu formaţie de istoric, deţinând un job în care se lucrează cu surse istorice, în mod paradoxal, Densuşul este un fost templu păgân (p. 22). Iar iconostasul de lemn se datează în secolul al XV-lea. Ca şi când ar fi ceva normal să atribui secolului al XV-lea, în istoria artei medievale de la noi, un iconostas de lemn! Ca să fie şi mai mare încurcătura, stâlpii interiori ai Densuşului, pictaţi cu Sf. Treime şi Bartolomeu cu pielea-n băţ ar fi creaţii ale secolului al XVIII-lea.
Gurasada este rotunjită „ca trifoiul”(!) (p. 38) şi textul curge în acelaşi stil. Dacă cineva nu va pricepe nimic, îl vom ajuta spunându-i că se descriu unele scene ale picturii de secol XVIII. Aprecieri pozitive merită doar sublinierea stării deplorabile a aranjamentelor interioare (vezi, în acest sens, şi www.medievistica.ro) fără ca vreun obraz de administrator al monumentului să crape de ruşine.
„Cetatea” Hălmagiului (atenţie, inexistentă!) ar fi aceeaşi cu o curte nobiliară dispărută acolo. Apoi aflăm, spre stupoarea generală, că Maria Terezia de Habsburg, împărăteasă a Sfântului Imperiu Romano-German, a fost ctitoră aici. În dreptul Leşnicului ni se oferă ideea personală despre felul în care trebuie să fi funcţionat o şcoală medievală de meşteri zugravi (p. 60).
Despre Nucşoara autoarea nu ştie că biserica nu este medievală, iar ancadramentul uşii sale de vest nu este de piatră, ci din lemn (p. 72). Iar limbajul sfătos, voit popular, are probleme să transmită ce este aia „orantă” sau „filacteră”. La Ostrov, alte erori sau orori: nu există nici un fel de boltă semicilindrică, totul este tăvănit. Aflăm şi că pictura provine de la 1365. Am dori cu nesaţ să aflăm sursa acestei datări.
Cu perplexitate citim la Peşteana: „Şi au mai fost şi un mitropolit, Ioan, care … de s-au călugărit, mai apoi la mănăstirea Prislop”. Biserica reformaţilor „pare a fi ruină de cetate”, care pe vremea lui „Iancu” (= Ioan de Hunedoara), i-a proteguit pe castelani sau enoriaşi (cine mai este sigur de ceva?) împotriva turcilor (p. 92). Dar, tot în dreptul ei se spune că s-a făcut în secolul al XVI-lea (p. 99). Şi atunci unde a avut loc episodul eroic din vremea Hunedoreanului? Cu informaţie de la baba Rada, se ştie că biserica reformată a fost mai întâi a grănicerilor nobili români şi luată cu japca de hapsânii reformaţi!
Legat de întemeierea Prislopului, de către Sf. Nicodim (p. 100), nu ne mai sesizăm la fel. Există o aşa bogată literatură de popularizare în acest sens, care nu ţine seama de faptul că nu avem nici o dovadă certă despre vreo ctitorire a sa aici, încât putem admite că este molipsitoare. Doar de mirare ar fi că un „analist – istoric de artă”, trecut printr-o facultate, nu-şi ia măcar nişte precauţii minimale faţă de sursele folosite.
La Ribiţa s-a pus „din loc în loc lucru nemţesc” (p. 108). Ne vom frământa ceva vreme să pricepem la ce se referă. Acolo, iarăşi se vorbeşte despre bolţi care nu au existat.
Pentru biserica din Roşcani cea mai bună informaţie este trucul legat de afumarea icoanelor refăcute pentru a nu fi recunoscute de pedepsitori (p. 118). Care vor fi fost zbirii cei cumpliţi: securiştii, muzeografii veniţi la inventarieri, oamenii vlădicului cel blând de la Arad?
Sântămărie Orlea deţine „biserică naltă” a Cândeştilor, cu „absida dreaptă” (p. 134). Hotărât, şi aici bolta navei (în realitate, tavan!) este menţionată, dovadă că a devenit componentă bună de semnalat în general, şi fără legătură cu realitatea. Că pictura datează de la 1311 sau că există şi scene cu inscripţii chirilice, nu s-a considerat important de semnalat.
Sf. Nicolae din Hunedoara „renaşte” cu o istorie nou inventată: construită de „Mateiaş” Corvin, sfinţită de către vlădica Ioan de Caffa (p. 146). Ce mai contează dacă fusese, de fapt, fratele lui Matia, Ladislau, ce relevanţă are că vlădica Ioan era demult plimbat în afara ţinuturilor… Sau că are o cercetare arheologică ale căror rezultate indică altă datare?
Biserica – monument de la Streisângeorgiu are o altă istorie învârtită în jurul lui Ioan de Hunedoara, făcut contemporan cu un „cneaz” (rusofonic!) trăitor la începutul secolului al XV-lea (p. 172). Nobilaşii de aici sunt aduşi în postura strămoşilor lui Izrael: de la ei s-a împărţit ţara şi s-au prăsit neamurile stăpânitoare. Cândeştii tot de aici se trag (după ce i-am mai văzut „traşi” din alte două locuri, din Sântămărie Orlea şi de la Colţi). Nu au absolut nimic cu Streisângiorgiu, dar în carte s-a găsit cu cale să se spună că descendenţii lor, Kendeffy, mai hălăduiesc prin anglofonie. Toată istoria perlei bisericilor haţegane – bisericuţa de la Streisângiorgiu – este transformată într-un ghiveci. Ba s-a construit la 1408, ba la 1313, ba şi la 1743 s-a tot pictat. Ce şi cum? S-a mizat pe faptul că nu are nici un rost pentru privitorul de imagini frumoase?
Deşi nu există „pretenţii de studiu ştiinţific”, puţinele alineate ar fi trebuit să conţină măcar nişte date istorice corecte, atât cât ne permite istoria noastră plină de lucruri relative. Apare o bibliografie la final, şi la prima vedere s-ar putea înţelege că erorile sau colportat de acolo. Nu este acesta adevărul. Niciunul dintre păcatele remarcate de către noi nu se află în titlurile citate. Ca unul dintre cei invocaţi în lista de la final sunt de-a dreptul revoltat de o asemenea asociere. Drept urmare, trag concluzia simplă că, ignorând deplin literatura istorică, autoarea scoate propriile „poveşti” pe seama edificiilor de cult. Ceea ce ne face să spunem că textul cărţii („făcută cu mult drag”, se zice) nu trebuie citit decât pentru a servi drept contramodel. Acesta ar putea fi un semnal către eventuali cititori: neglijaţi textele, dacă nu vreţi să vă dobândiţi o imagine deformată despre Haţeg.
Oricum este foarte nedrept. Asemenea frumuseţi de biserici nu se ruşinează cu prezentări de asemenea factură. Ansamblurile sau doar unghiurile şi detaliile fotografice plâng după texte care să incrimineze starea în care zac monumentele, să arate spre fisuri şi goluri din acoperiş, spre kitsch-ul din strane, spre culorile ţipătoare aduse direct din piaţă, dar socotite ornate de enoriaşii rămaşi neinstruiţi şi lipsiţi de bun gust, spre icoanele de hârtie care se prind în cuie bătute în fresce medievale, spre educaţia găunoasă şi insensibilitatea estetică a îmbrăcaţilor în sutane, spre lipsa de respect pentru un spaţiu considerat în genere sacru, spre irosirea de bani pe canale care numai patriotice nu se pot numi. Unde este cu adevărat viaţa prin care au trecut aceste edificii, adevărate bijuterii de artă, ciudăţenii rezultate din coabitări religioase, din drama mutaţiilor etnice, ajunse simboluri ale discursului naţionalist sforăitor, dar cu siguranţă (nerecunoscute încă) jaloane ale unei microistorii de restaurarea monumentelor din România?
Bruno Andreşoiu (autorul Prefeţei), coordonatorul proiectului şi principalul vinovat pentru calitatea produsului, pare că are dreptate când regretă că nu i-a dat volumului titlul „Poveşti cu biserici de piatră din Ţara Haţegului”. Numai că, toate poveştile sunt total nerecomandabile.
Dacă Igloo Media doreşte să persevereze în publicarea unei serii de albume despre patrimoniul României, am dori să-i recomandăm să nu mai mizeze pe colaboratori care nu sunt capabili să citească bibliografia ori nu reuşesc să-i înţeleagă şi să-i respecte informaţiile, stârnind ilaritate şi stupoare, ba chiar jignind cititorii avizaţi, printre care unii sunt chiar cei care te aşteaptă să-ţi deschidă uşa bisericii.
Literatura de popularizare pe care Igloo Media doreşte să o propună cititorilor trebuie să aibă şi ea nişte exigenţe, în primul rând să arate cu adevărat respect obiectivelor, nu doar să-şi asume formal acest lucru, doar la nivel de discurs bun pentru comunicate de presă. Iar respectul faţă de monumentele tratate se arată şi prin respectul faţă de cititorul, vizitatorul şi, nu în ultimul rând, cercetătorul lor. Ţara Haţegului este una dintre cele mai cercetate microzone ale României, şi atunci, tu istoric de artă fiind, cum poţi să faci abstracţie de date istorice care se învaţă în manualele din gimnaziu, de terminologie elementară în cursurile facultăţii (care trebuia oricum să se afle deja în vocabularul activ) şi de munca întinsă pe decenii, publicată şi disponibilă în rafturi de biblioteci şi anticariate, a unor istorici care te-au precedat?

 

  

http://www.international.icomos.org/risk/2002/romania2002.htm# 

 

The 2001 Report emphasised several threats to Romanian architectural heritage: abandonment and disuse; looting of vacant houses, manors, parks and gardens; insufficient and ineffective action and co-ordination on behalf of local and central authorities. The report spoke about the effects of such threats: mediaeval citadels, secular 18th- and 19th-century architecture, vernacular and industrial architecture in decay or victims of vandalism. A hope for a strategic response to such situations came in mid-2001 from the approval of the Law for the preservation of historic monuments (Law 422/2001). During the 12 months since the last Heritage at Risk report, historic monuments in Romania have not faced a better situation. Some of the threats emphasised in the last reports, especially decay due to abandonment, were alleviated in certain cases. This is the case of the Bontida Castle (quoted in Heritage at Risk 2001/2002), Department of Cluj, taken under the custody of the Transilvania Trust Foundation, where a restoration campaign was started with a contribution from the Ministry of Culture and Cults, and the generous support of British charities. A programme of integrated conservation and sustainable local development is underway, due to the Mihai Eminescu Trust in Viscri (World Heritage site) and several other Saxon settlements in the south-east Transilvania Region, with the financial support of the World Bank Romania Cultural Heritage Project. Initiatives in raising interest in the wooden architecture of Maramures are in progress, with the support of the Council of Europe 'Wooden Trails' programme.

Such initiatives show a commitment to conservation of the ruined, derelict countryside historic architecture. The process of restitution of real-estate properties also makes a contribution to the process, as some of the former mansions were recuperated by the rightful owners. Nevertheless, we are far from solving the problem of preservation of rural vernacular architecture, as the villages are generally areas of severe poverty, and some of the examples given in the 2000 and 2001/2002 reports are still under threat. The situation is the same for industrial architecture, which still faces a severe lack of consideration, evaluation and effective listing and preservation, even though steps have been taken to raise consciousness of the value of this heritage (the second seminar on industrial architecture took place in September 2002, and several studies of the relics of the industrial revolution have been undertaken by enthusiasts).

In order to objectively asses the situation, the Romanian ICOMOS National Committee jointly organised a 'round table' with the Department for Architectural History, Theory and Conservation, and the University of Architecture and Urbanism 'Ion Mincu', Bucharest. The theme of the meeting was a discussion of the risks and threats to the architectural heritage in Romania. The round table was attended by 36 professionals in the field of conservation, who evaluated the state of the architectural and archaeological heritage. The results of the debates follow.

Risk Generators

There are many causes generating threats to the architectural heritage in Romania, but there is a shared opinion that the following are the most important:

• lack of interest, civic initiative and care on behalf of the local communities and lack of education and consciousness on behalf of the individuals in respect to the heritage values and their preservation (17% of the causes identified);
• lack of political will and the mismanagement of preservation by the authorities - both central and local (14%);
• lack of a competitive inventory and research structures and programmes (12%);
• risks of natural disasters, earthquake (8%);
• lack of monitoring and control and/or insufficient legal provisions for these activities (7%);
• lack of sufficient conservation funds - budgetary and private (6%);
• vandalism and lack of maintenance (5%);
• lack of a strategic approach in historic preservation management, insufficient specialist training (4%).

One can see that issues directly related to the activities of public bodies in the field of public education, management of preservation actions and inventories are responsible for the majority of the identified contemporary threats to the heritage (47%).

The socio-economic processes of the transition to a market economy are also having specific and negative impacts: the depopulation of rural and small urban settlements due to economic recession; careless exploitation of soil, forests and fields; speculative development.

Threats

A broad image of Romanian architectural heritage shows several threats of rapid, concentrated, short lasting and severe destructive actions:

• natural disasters - floods, earthquake, soil erosion (the Parliament issued a law concerning areas of natural risk -earthquake, floods, erosion - L 575/2001, pinpointing the position of such phenomena);
• human actions - uncontrolled speculative development or disrespectful interventions;
• vandalism and theft.

In addition, there are long term, insidious and continuously destructive actions:

• lack of maintenance or even conscious abandonment
• discontinuous financing of conservation sites
• commercialisation and unsympathetic developments in the vicinity of historic monuments.

As well as the aforementioned earthquake, all factors were active in 2001-2002.

Monuments Under Threat

Several categories of monuments are particularly endangered by these threats:

• industrial heritage, facing economic bankruptcy of the former socialist enterprises and being frequently considered as 'scrap' and treated as such;
• rural vernacular architectural heritage and cultural landscapes, confronted with depopulation, lack of interest and capacity for maintenance by the local community, spoiled by kitsch, unsympathetic new developments or activities;
• former mansions, with their gardens and sometimes their parks, threatened with vandalism as a result of local and central institutional abandonment;
• lack of interest in the artistic and historic values of old churches sometimes leads to situations in which communities deploy important energy and financial means to erect new churches, while the old ones - the really valuable pieces of religious architecture - are collapsing.

Some of these types of threat are endemic to historic and cultural regions in Romania, such as the Renaissance manors and castles in Transilvania, the 18th-century painted parish churches of Oltenia, or the manors and fortified dwellings (cula) in Oltenia (proposed in the tentative UNESCO World Heritage list), the wooden architecture from Maramures. Their destruction will deeply affect the cultural profile of the area, with severe consequences for the capacity to maintain a sustainable educational and cultural tourism in the region.

City of Sighisoara: 'Dracula Park' Project

In March 2002, ICOMOS Romania prepared a report in response to the threat of the construction of a theme park (Dracula Park) in the vicinity of the World Heritage listed City of Sighisoara, as a part of the Special Tourist Development Programme of the Sighisoara Area (STDPSA) initiated by the Romanian Government. The park creation was seen as a complementary action to the prime objective of the STDPSA, of the 'rehabilitation and revitalisation of the City of Sighisoara, a World Heritage Site, and the establishment in that area of an exclusive tourist and cultural area' (Section 1, Annex to the GEO #3/2001).

The ICOMOS report focused exclusively on the means of securing the preservation and enhancement of the architectural heritage of the Sighisoara Municipality, as a World Heritage City, proposed by the Romanian Government and listed by the World Heritage Committee in December 1999. A great deal of concern was expressed as no legal provision concerning the protection of the architectural heritage was respected in the implementation of the STDPSA, even though it involved a World Heritage Site (WHS). Overall there was seen to be a disregard for:

• the mandatory set-up of a Special Protection and Management Programme (SPMP) concerning the WHS
• the mandatory set-up of a Monitoring Programme of the WHS
• the compulsory update of the planning provisions with respect to the responsibilities of preservation of the WHS
• the mandatory consultancy with the National Commission of Historic Monuments (NCHM) in respect to the issuing of the planning approval in protected historic areas by the Ministry of Culture and Religious Affairs
• the mandatory advice of the NCHM requested with respect to interventions on historic monuments or in their protection areas (Section 4 of GEO #3/2001: the erection of a cable car to link the park to the citadel)
• the mandatory consultancy with the Ministry of Culture and Religious Affairs with respect to the modifications to be made to planning documents in protected areas
• the submission to the WHC of the special and impact studies issued by par. 68 of UNESCO Guidelines with respect to the WH Convention, for any development which might affect a WHS.

All are proof of disrespect for the legal provisions that were set-up to secure the architectural heritage, particularly the outstanding WH listed heritage, against nuisances generated by anarchic or excessive developments. What is required is a scientific approach concerning the way a theme park might be set-up in the vicinity of the City of Sighisoara, and a broad and in-depth consultancy on behalf of the experts in architectural heritage conservation and management, before irreversible harm is done to the capacity for preservation and enhancement of the City of Sighisoara. Following the UNESCO evaluation of the development, the World Heritage Committee has rejected the proposal and as a consequence the Romanian Ministry for Tourism has commissioned Waterhouse Coopers to prepare a final assessment of the project. The outcome of this is yet to be known, but it is hoped that it will lead to a substantial revision, and even the cancellation, of the project at its Sighisoara location.

Case Study: Ocnele Mari Mining Disaster*

A particular situation arose at Ocnele Mari that requires urgent measures to save an interesting example of 17th-century religious architecture. For decades the soil of Ocnele Mari was drilled to extract salt by means of injecting water under pressure into the salt deposits; as a result, huge caves developed under the ground. These caves are now collapsing and threatening the buildings on top with imminent destruction.

This case is extremely important in showing that ill-thought decisions may have dramatic consequences decades later. Sometimes economic decisions, apparently having nothing in common with cultural issues, prove to be intimately linked to heritage and environment issues. This is certainly the case of Ocnele Mari. Today the government has allocated funds for the transfer of the population from the impacted area to safer zones. No effective measures have been taken to save the churches of Teica and Titireciu, or the church of Ocnele Mari, from collapse into the abysses generated by the salt exploitation. The town of Ocnele Mari is situated in the sub-Carpathian region of Oltenia, 12 kilometres north of Ramnicu Valcea city, residence of the Valcea county. It is composed of several localities: the residence town of Gura Suhasului, on the banks of the Salt Brook, surrounded by seven villages that are spread across the slopes of several afforested hills: Ocnita, Lunca, Slatioarele, Teica, Cosota, Buda and Facai.

A former borough, with documentary reference for the first time in 1405, the town of Ocnele Mari has been famous for centuries for the exploitation and commercialisation of salt. The national importance of the town is found not only in the industrial and tourist potential of its natural richness - the salt, the forests, or the salt waters - but also in its cultural landscape and its historical built heritage. In fact, the town is protected by Law No. 5/2000 as 'The reservation Ocnele Mari, monument of nature', for its natural values: Lacul Doamnei, Dealul Evantaiului, Rapa Corbului. It is also protected as an 'Area with great concentration of built heritage with cultural value of national interest'. A total of 21 buildings and sites are also inscribed in the official list of historical monuments, protected by the 422/2001 law.

Each locality has at least one parish or former monastic orthodox church of Byzantine type, dated from the 16th to the 18th centuries, with beautiful wall paintings 'a fresco', built by Vallachian Princes, local landowners or simple priests and rural communities. The area is rich in archaeological monuments and sites, like the Dacic Buridava fortress, 1st-2nd century BC, on the Cosota Hill. The charm of the town is found in its vernacular character of the 18th to 19th century, mixed with town feature architecture of homes and public buildings. In the 19th century, salt lakes formed at several old flooded mine sites and led to the development of two important, fashionable resorts at Ocnita and Gura Suhasului. These resorts were characterised by specific architecture: neglected in the socialist years, they were almost destroyed after 1990.

The entire town, and its cultural heritage, is now in great danger of disappearing. The traditional 'dry exploitation' of the solid salt in the mines over centuries was replaced after 1960 by the 'wet method' of intensive extraction. The result was the introduction of water into the mines, which dissolved the salt, and the formation of a large number of wells by the resulting saturated brine. Consequently great caverns were created under Ocnita, Teica and Lunca villages.

On 12 September 2001, the ceiling of a cavern under the Teica village collapsed and a lake of 100-150 metres in diameter appeared. Several houses were destroyed and the old church 'Saints George and Dimitrie of Teica', built in 1726 by logofat Mihalcea, with its paintings from 1782, is now in great danger - perched on the edge of the precipice created in the collapse.

Government efforts were directed to the removal of the 22 families living on top of the cavern. Several research programmes, with international help, were started in order to limit the extent of the disaster. The conclusions of the studies to now is that the situation is very difficult. A large-scale collapse could start at any time. The soil can sink and the brine will flood into the valley, destroying all the built heritage and the cultural landscape. Immediate solutions for the salvation of Teica and Titireciu churches must be found. The importance of the cultural heritage of Ocnele Mari and the economic and tourist potential of the area demand and deserve immediate attention and intervention.

(* Arch. Daniela Enescu, State Inspector, Ministry of Culture and Cults)

Dr. Sergiu Nistor
CNR ICOMOS, Romania

---

 

Heritage at Risk in Rosia Montana

ICOMOS Resolution 20 on Rosia Montana (Madrid, 5 December 2002)

The remains of the largest Roman gold mine in the world lie in Rosia Montana in Romania. This site is in danger of being totally destroyed by a modern private mining project. Already international donors have decided not to contribute to this project because of the serious threats it puts on the natural and cultural heritage of the region.

ICOMOS strongly urges all interested parties in this project, as well as UNESCO and the international community involved in Romania, to do all they can to prevent the destruction of this important archaeological site. It also calls on the national decision makers to ensure that the international, regional and national protection laws, regulations and resolutions are applied to the site and to other proposals, such as Dracula Park, adversely affecting the cultural heritage of Romania.

Statement to the Romanian Minister of Culture

The Central Massive of Transylvania is one of the richest gold mining places in Europe. Its richness was discovered in the Bronze Age, giving power and authority to the late Bronze Age cultures of the region, but it was exploited on a much higher level by the Dacians. The gold treasure of king Decebalus may well have been one of the richest of his time, so that after his victory over the Dacians in 106 AD Trajan could start huge building programmes from it, including the construction of his forum in Rome. Some hidden parts of Decebalus' treasure remained underground until some 340 kg of gold coins of Lysimachos were rediscovered in the bed of the Strigy rivulet not far from Sarmizegethusa Regia in the middle of the 16th century. The gold mines were in use in the Bronze and Iron Ages, but most intensively in the Roman era. The centre of this activity was Ampelum, probably a municipium, and one of the most important places of the region was Alburnus Maior. Its archaeological remains are of greatest importance, and the latest excavations have proved the presence of important buildings, sanctuaries and built tombs, apart from miles of galleries and caves of the mines. In these galleries not only remains and traces of Roman mining activity can be found, but also instruments and hidden treasures. The most famous finds are the written wax tablets, contracts, agreements and other unique inscriptions of the 2nd century AD.

Gold mining was practiced in the Middle Ages as well. A couple of Hungarian place names with their first part 'Aranyos-' (gold-) prove that gold mining and gold washing took place there, and this activity has continued up to the present day. This short survey gives evidence that this area is of outstanding cultural value, representing the mining and winning of gold during the last three millennia. The entire area with its covered and uncovered archaeological monuments, the whole region as an outstanding cultural landscape, the preserved archaeological structures, some open to visitors, the museum with its archaeological and epigraphic material, and finally the lively village represent a unique place in Europe which needs to be preserved and maintained according to its archaeological value and its cultural qualities.

Alburnus Maior and the region of this cultural landscape must not be destroyed by the greed of today's capitalism. All aspects speak against such devastation: science, archaeological heritage management, cultural tourism, local, national and international legislation for culture and the environment.
Pécs, 9 November 2002
Prof. Dr. Zsolt Visy
President of the Commission for Archaeological Sites of the
ICOMOS Hungarian National Committee
member of the International Committee on
Archaeological Heritage Management of ICOMOS 

 

© ICOMOS
http://http://www.international.icomos.org/
secretariat@icomos.org

 

 

Casa prinţului Cantacuzino a fost dărâmată

• Elena Irimia, Oana Balan

• Marţi 1 iun 2010

bucuresti

Casa a fost distrusîă într-o noapte de o echipă de muncitori

O echipă de muncitori a distrus aproape în întregime casa de patrimoniu de pe strada Gutenberg, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Imobilul se află în procedură de clasare în Lista Monumentelor Istorice, iar prefectul Capitalei a dispus interzicerea lucrărilor de demolare încă de vineri.

Fosta casă reşedinţă a generalului Gheorghe Zizi Cantacuzino, prinţ valah din familia Cantacuzinilor, aproape că a dispărut de pe harta clădirilor cu încărcătură istorică a Capitalei. Imobilul, care datează din jurul anului 1880, a fost distrus de o echipă de muncitori în noaptea de vineri spre sâmbătă. „A fost un act de barbarie pentru că au distrus mai întâi elementele decorative, feroneria din fontă forjată deosebit de valoroasă, încadramentele ferestrelor. Mai mult, demolatorii au sustras valoroasele feronerii, uşile din fontă forjată şi balustradele scării din marmură din vestibul“, a spus Florin Dobrescu, preşedintele Asociaţiei pentru Memorie Identitară „Carpaţii”. După ce au distrus cât au putut în noaptea de vineri spre sâmbătă, muncitorii au încercat să revină sâmbătă şi duminică dar au fost împiedicaţi de voluntarii Asociaţiei „Carpaţii“ care supravegheau imobilul.

Foto: Aşa arăta casa înainte de a fi distrusă

 

 

„Duminica la ora 12.00, indivizii respectivi au reînceput distrugerile. Noi am încercat să-i alungăm şi am chemat Poliţia", a mai spus Dobrescu.

Oamenii legii i-au scos cu greu din imobil pe muncitori, toată situaţia degenerând într-un scandal de proporţii iar muncitorii insultându-i pe ong-işti şi pe poliţişti. Totul s-a petrecut la nu mai mult de 30 de metri distanţă de Prefectură, instituţia care, ironic, a dat dispoziţie să fie sistate lucrările.

Primăria are alibi

 

 

După ce a fost vândută în 2006 de către moştenitorul Şerban Cantacuzino,  imobilul a intrat în posesia firmei spaniole Sfera Imobiliară SRL. Compania a cerut, în 2009, Primăriei Sectorului 5 o autorizaţie de demolare, pe care a şi primit-o imediat.

„Atât timp cât nu este declarată patrimoniu sau în curs de clasare, noi suntem obligaţi să dăm aceste autorizaţii. La momentul respectiv nu exista un astfel de ordin de clasare", a explicat viceprimarul sectorului 5, Bogdan Pavel.

Din spusele şefilor de la „Carpaţii", la sediul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a Municipiului Bucureşti a existat o solicitare de clasare a clădirii ca monument istoric, făcută chiar de Şerban Cantacuzino.

Vinovaţii

Şeful de la acea dată a instituţiei subordonate Ministerului Culturii, Ştefan Damian, a refuzat să dea o explicaţie. Damian este unul dintre cele mai controversate personaje din Capitală. Majoritatea organizaţiilor neguvernamentale care se ocupă de protejarea imobilelor cu o arhitectură valoroasă au cerut deseori demiterea lui, din cauza avizelor de demolare pe care acesta le semna fără a ţine cont de extinderea haosului urbanistic.

De pixul acestui director a depins soarta a zeci de clădiri vechi din Bucureşti ce au dispărut şi au fost înlocuite de turnuri cu geamuri fumurii, în loc să fie consolidate şi recondiţionate. În urmă cu doi ani, în timpul scandalului legat de demolarea unei anexe a Palatului Ştirbei din centrul Bucureştiului, Ştefan Damian declara că a semnat distrugerea imobilului deoarece lui nu îi trezeşte nicio emoţie.

Ştefan Damian este cunoscut şi pentru că a dat aviz favorabil celor care au acoperit statuia din faţa Hotelului Marriott cu o imensă geantă Louis Vuitton.

Clădire patrimoniu, WC public

Clădirea se află de câţiva ani în paragină, geamurile fiind sparte, acoperişul perforat, plafonul dintre parter şi mansardă aproape prabuşit, iar interiorul este folosit de vagabonzi ca dormitor sau, după caz, ca WC public. Ong-iştii spun că în cazul acestui imobil s-a folosit aceeaşi metodă consacrată de mafia imobiliară bucureşteană: "lăsarea cu bună ştiinţă în paragină, la mâna jefuitorilor şi a distrugătorilor, dar şi fără protecţie în faţa intemperiilor meteorologice. Rezultatul este mereu acelaşi: ajungerea clădirilor într-o stare ce justifică, în opinia dezvoltatorilor, inutilitatea oricăror intervenţii în vederea reabilitării lor".

 

 

 

 

 

 Banffy Castle
http://www.accr-europe.org/moreus_fiche.aspx?id=59&AspxAutoDetectCookieSupport=1

Characteristics :

Institution name : Transylvania trust
Category of monument : castle
Protection :
Label :
Status of the user: cultural association
Owner :
Date of construction : 1830
Current project date of launch: 2002
Nature of project : The Built Heritage Conservation Training Centre

Technical File

After leaving the Cluj-N.- Dej highway at Ráscruci, one can soon observe the rising towers of the Bánffy Castle at Bontida, on the banks of the Somesul River. The mighty ruins remind the visitor of the aristocratic residence permanently inhabited between the 17th Century and the Second World War. The name 'Bontida' appears in several folktales. Documentary evidence of the village dates from the 13th Century, when following the invasion of the tartars, the area was colonised by hospeses, Saxon immigrants.

• The site

The settlement was situated near an important road connecting the salt mines near Sic and the Salaj region. It gained standing due to the ferry that carried traffic across the Somes and soon became one of the flourishing market towns of the county of Dabaca. Its two-nave church built in the Romanesque style is first mentioned in 1307. It is thought that Lázsló Kán, the most powerful lord of Transylvania at the time, had some kind of mansion here. Town tolls, mills and weekly fairs indicate the market town's development in the 14th Century and the aristocracy of the Dabaca and Cluj counties repeatedly held their councils at Bontida. The common history of Bontida and the Bánffy family starts in 1387, when King Sigismund (1387 - 1437) granted the estate to Dénes, son of Tamás Losonci. (History adapted and updated from András Kovács 'Short History')

• Current project

Overview

In order to conserve, protect, and develop the historic environment it is essential to ensure that the correct skills are in place at all levels to provide a sustainable and viable future.

In 1998 the British Council and the Romanian Ministry of Culture, in recognising a need to develop a built heritage conservation strategy, invited the Institute of Historic Building Conservation (IHBC) and the Transylvania Trust to design and implement a project to promote historic building conservation in Romania. The project explored the opportunity to create an exchange of conservation expertise and practice between Britain and Romania, to be achieved through the provision of extended teaching workshops concentrating on the re-establishment of traditional building skills, and using a small team of expert conservation practitioners and craftsmen to undertake practical repair workshops on historic buildings in Romania.

The main objective of the Built Heritage Conservation Training Project is to re-introduce traditional building craft skills, encouraging the use of locally sourced materials and promoting a high standard of architectural conservation throughout Romania. One method of aiding this process can be achieved by establishing an intensive training project designed primarily for craftsmen of different levels and experience, whilst also affording an opportunity for training to other professionals and students with an interest in conserving the historic environment within Romania and also neighboring countries.

Prior to 1989, under the Communist regime, the maintenance and repair of the historic built environment was actively discouraged in Romania. The poor condition of the historic buildings has been exacerbated by the social and economic situation in the country. Craftsmen and professionals are being predominantly taught about modern techniques and materials, and therefore the knowledge of traditional skills is being lost. Moreover, the new generation of professionals in the construction industry are unable to offer significant assistance to the restoration of built heritage due to the lack of training of historic building craft skills.

The main objective of the Built Heritage Conservation Training Project is to redress this situation by re-introducing traditional building craft skills, encouraging the use of locally sourced materials and promoting a high standard of architectural conservation throughout Romania. One method of aiding this process can be achieved by establishing an intensive training project designed primarily for craftsmen of different levels and experience, whilst also affording an opportunity for training to other professionals and students with an interest in conserving the historic environment within Romania and also neighboring countries. The project will therefore not only encourage an exchange of knowledge and expertise solely related to the host country but will also incorporate a wider European dimension.

The current format of the Project is to present three modules spread throughout the year, with each module being two weeks in duration, during June, July and September, which is co-ordinated by the Transylvania Trust, Romania, and the Institute of Historic Building Conservation (IHBC)..

The development of the BHCT project in 2001 and 2002 marked the commencement of the provision of a permanent Built heritage conservation centre at Bánffy Castle, Bontida, as an International Crafts Skills Training Centre which would also have the ability to serve neighbouring Eastern European countries.

In seeking to develop this programme further, a strategic plan for the site has been identified for the period 2003 to 2006. Its implementation for 2003 will continue to develop the work of the previous three years, building on the experience already gained, and is set within the longer term Built Heritage Conservation Training Series

The World Monuments Fund, through a Robert Wilson Challenge has provided grant aid for emergency interventions to the most redundant building of the site (The Miklos building), which will become the headquarters of the Built Heritage Conservation Training Centre. This emergency work will also be undertaken during 2003, partly in parallel to, and partly within the context of, the Built Heritage Conservation Training Project.

This training centre is one of the focal points of a wider training strategy designed by the Transylvania Trust. As part of this strategy the Trust have already established a post-graduate course in architectural conservation in conjunction with the Babes Bolyai University, Cluj-N. Furthermore over the past four years the preliminary stages of the BHCT Project, (the ACTT Foundation Project, the ACTT 2000 Project, and the BHCT 2001 and BHCT 2002), have been successfully completed. With strong support from His Royal Highness The Prince of Wales (who visited the site in May 2002), and international conservation bodies such as ICOMOS, these projects have already resulted in more then 200 Romanian and Carpathian basin craftsmen, postgraduate students and undergraduate architect students being trained in historic building conservation.

• Intellectual and institutional support

•Association for Monument Protection "Keöpeczi Sebestyén József"
•Budapest National Centre for Historic Building Conservation and Restoration
• Budapest Technical University, HU
• Technical University of Cluj-Napoca, Faculty of Architecture and Urban Planning, RO
• Europa Nostra
• ICOMOS - the Hungarian National Committee
• ICOMOS/US
• Institute of Historic Building Conservation, UK
• National Board for Cultural Heritage Protection, HU
 

Oxford Brookes University, UK
• Pro Patrimonio, RO, UK
• Szentendre Open-Air Museum, HU

Supporters:
• Apáczai Foundation, HU
• A-RON Ltd, RO
• Atelier M Ltd, RO
• Bontida Council, RO
• British Council, Bucharest
• Carpathian Foundation
• Creativ Group Ltd, RO
• Dedal-Bahamat SNC Galati, RO
• Direction for Hungarians Abroad of the Hungarian Ministry of Culture and Education, HU
• Eminescu Trust
• Environmental Partnership Foundation
• General Game Ltd
• Getty Grant Program
• Headley Trust
• Herefordshire Council
• ICOMOS - the Romanian and the German National Committee
• Illyés Foundation
• Institute of Historic Building Conservation, UK
• King Baudoin Foundation
• Ministry of Education, HU
• Ministry of National Cultural Heritage, HU
• Ministry of Public Works, Transport and Housing, RO
• Minstry of Culture and Religion, RO
• National Cultural Fund, HU
• National Trust, UK
• Open Society Foundation, RO
• Phare
• Pieme Ltd
• Prince of Wales Foundation
• Pro Professione Foundation
• Pro Restauratio Ltd
• Promode Ltd
• Rimetea Council, RO
• S&G Print, RO
• Scientific Board of the Illyes Foundation's Romanian Branch
• Szekler National Museum, Sfantu Gheorghe, RO
• Teleki László Foundation
• the board of the Unitarian Church
• Transyilvanian Historic Building Conservationists' Society
• Unitarian Episcopacy
• Utilitas Built Heritage Conservation Ltd
• V. District of Budapest - Belváros Lipótváros
• World Monuments Fund - Robert Wilson Challenge

 

STUDII SI CURSURI PENTRU RESTAURAREA SI CONSERVAREA PATRIMONIULUI

Complexul Naţional Muzeal "Astra" a inaugurat, în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, Centrul "Astra" pentru Patrimoniu, principala investiţie în cadrul unui proiect de peste 2,9 milioane de euro, finanţat printr-un grant oferit de Islanda, Liechtenstein şi Norvegia, prin Mecanismul Financiar al Spaţiului Economic European. Centrul pentru Patrimoniu are 2.700 de metri pătraţi funcţionali şi deserveşte depozite pentru colecţiile de patrimoniu, laboratoare de conservare şi restaurare şi Centrul de Pregătire a Conservatorilor şi Restauratorilor din România. În cadrul aceluiaşi proiect, au fost restaurate opt monumente, au fost realizate drenări şi au fost înlocuite învelitorile pentru 32 de monumente din patrimoniul muzeului sibian.