Romanian History and Culture

A Library of Knowledge from the Web. An Educational Website.

Transylvanian Szekely


 Székely (Secui)

From Wikipedia, the free encyclopedia

Dozsa.PNGKőrösi Csoma Sándor.jpgGABOR A.PNG

Total population
Estimated: 665,000 in Romania
180,000 outside Romania
Regions with significant populations
Romania (mostly in the counties of Harghita, Covasna and parts of Mureş), southern Hungary and the rest of the world



Predominantly Roman Catholic, with Hungarian Reformed and Unitarian minorities

Related ethnic groups


For the village in northeastern Hungary, see Székely (village)

The Székely (Hungarian pronunciation: [ˈseːkɛj]) or Szekler people (Hungarian: Székely, Romanian: Secui, German: Szekler, Latin: Siculi), are a Hungarian-speaking ethnic group. They are an ethnic subgroup of the Hungarian nation.[1] Their origin has been much debated. It is, however, now generally accepted that they are either Hungarians, or the descendants of a Magyarized Turkic peoples, transplanted there to guard the frontier, their name meaning simply “frontier guards”.[2] Their organization was of the Turkic type, and they are probably of Turkic (possibly Avar) stock.[contradiction][3] By the 11th century they had adopted the Hungarian language.[3]

Along with the Saxons, the Székely played a key role in the defense of the Medieval Kingdom of Hungary against the Turks [1] in their role as guards of the eastern border. Today they live mostly in the counties of Harghita, Covasna and Mureş in Romania, with a significant population also living in Tolna, Hungary. Based on official 2002 Romanian census numbers,[4] approximately 1,434,000[5] ethnic Hungarians live in Romania, mostly in Transylvania. Of these, about 665,000 live in the counties of Harghita, Covasna and parts of Mureş, with a Székely majority (65%). The Székely therefore account for a significant part (45%) of the Hungarian minority in Romania. When given the choice on the Romanian census between ethnically identifying as "Székely" or "Hungarian," the overwhelming majority of Székely choose the latter. Note that they were not allowed to choose both of them. On the last Romanian census (2002), only 150 persons declared their ethnicity as "Székely".

After the Treaty of Trianon, the Székely population was a target of Romanianization efforts.[6] In post-Cold War Romania, where the Székely form roughly a third of the ethnic Hungarian population, members of the group have been among the most vocal of Hungarians seeking an autonomous Hungarian region in Transylvania.[3]

Aranyosszék exclave

About 5,000–15,000 Székely live in the former territory of Aranyosszék. Székely villages there include Felsőszentmihály (today part of Mihai Viteazu Commune), or Felvinc (part of Unirea Commune).


Székely people in the Kingdom of Hungary

The Székely were considered the finest warriors of medieval Transylvania. They were part of the Unio Trium Nationum ("Union of Three Nations"), a coalition of the three Transylvanian Estates, the other two nations being the (also predominantly Hungarian) nobility and the “Saxon” (that is, ethnic German) burghers. These three nations ruled Transylvania, usually in harmony though sometimes in conflict with one another. During the Long War, the Székely formed an alliance with Prince Michael the Brave of Wallachia against the army of Andrew Cardinal Báthory, recently appointed Prince of Transylvania.

Controversy about origins

There are various ideas about Szeklers' ancestry:

  • The Székely have historically claimed descent from Attila's Huns[2] (repeated in Procopius’ De bello Gothico), and believed they played a special role in shaping Hungary[citation needed]. After the Magyar tribes settled in Pannonia, they believed that they had special rights to that land as an inheritance from Attila.[citation needed]

A "Székely gate"
  • The theory of Szekely descent from the Huns lost scholarly currency in the twentieth century. Some scholars have suggested the Székely are simply Magyars, like other Hungarians. Their strong cultural differences stem from centuries of relative isolation in the mountains. This is supported by Y-chromosome DNA studies (see below).
  • Some scholars believe there was a two-fold Hungarian migration to Transylvania and the Pannonian Plain, one prior to the main Magyar conquest of the Pannonian Plain in 896. According to this theory, the Székely are a Hungarian group that settled in Transylvania during this first migration.
  • A Y-chromosome DNA study of former Bucovina Székely families shows their male genetic ancestry to be typical of south east Europe. This suggests the mix of DNA ancestries pre-dates formation of language differentiation in these regions and conforms to historians' theories that the Szekely were a Hungarian people.[7]
  • Other theories have suggested Avar, Gepid, or Turkic ancestry. Some historians have dated the Székely presence in the Eastern Carpathians as early as the fifth century.
  • A small number of scholars believe that they are related to Scythians who may have joined the Magyars on their trek westward and assimilated into the proto-Hungarian culture.
  • The Szekely formed as an ethnic group in the early Middle Ages as the result of an intermingling of Slavic and Romanian populations with Finno-Ugric peoples who had migrated from the east. [1] Later they underwent cultural and linguistic Magyarization. [1] As they lived some distance from the ethnic Hungarian heartland, they developed their own folklore and dialect.[1]


The Székely Sun and Moon

The Sun and Moon are the symbols of the Székely, and are used in the coat of arms of Transylvania and on the Romanian national coat of arms. The Sun and Moon symbols represented proto-Hungarian gods. After the Hungarians became Christians in the 11th century, the importance of these icons became purely visual and symbolic. Their original religious significance was lost. The Székely have succeeded in preserving traditions to an extent unusual even in Central and Eastern Europe. The most comprehensive description of the Székely land and traditions was written between 1859-1868 by Balázs Orbán in his Description of Székely land.

Population by county

Székely pottery (stove tile)

The Székely live mainly in Harghita, Covasna and Mureş counties. They form a majority of the population in the counties of Covasna and Harghita.

CountySzékely% of county population% of worldwide Székely population

The relatively small and isolated Székely population on the border of Cluj County and Alba County (former Aranyosszék) assimilated more significantly during the 20th century than inhabitants of the more concentrated Székely areas. They are estimated to be less than 20,000 today. The Székelys of Bukovina form a culturally separate group with its own history.


Ethnic map of Harghita, Covasna, and Mureş based on the 2002 data, showing areas with Hungarian (Székely) majority

Ever since the abolition of the Hungarian Autonomous Province by the Ceauşescu regime in 1968, some of the Székely have pressed for their autonomy to be restored. Several proposals have been discussed within the Székely Hungarian community and by the Romanian majority. One of the Székely autonomy initiatives is based on the model of the Spanish autonomous community of Catalonia.[8] A major peaceful demonstration was held in 2006 in favor of autonomy [1].


In Bram Stoker's novel Dracula, the eponymous vampire count regards himself as a Székely, and very explicitly presents them as a separate nation from the Hungarians. He describes a history for his people, claiming a descent both from the Huns and also from an "Ugric tribe from Iceland". He even goes so far as to claim that "after the battle of Mohacs, we threw off the Hungarian yoke". However, this version of Székely history owes far more to the imagination of Bram Stoker than to any historical fact. The historical Vlad III Dracula was actually a Vlach leader of Wallachia, and Iceland was never settled by any Finno-Ugric peoples; only Vikings and Irish.

Far more accurate in their depictions of the Székely are the novels of Tamási Áron, a twentieth-century writer from Farkaslaka who set universal stories of love and self-individuation against the backdrop of Székely village culture.

See also


  1. ^ a b c d e Piotr Eberhardt. "Ethnic Groups and Population Changes in Twentieth-century Central-Eastern Europe". M. E. Sharpe, Armonk, NY and London, England, 2003.,M1. 
  2. ^ a b "Szekler people". Encyclopædia Britannica. 
  3. ^ a b c "Székely". Columbia Encyclopedia. 2008. Retrieved 2009-01-25. 
  4. ^ (English) (Romanian) (Hungarian) Hungarians in Romania, on the site of the Democratic Union of Hungarians in Romania. Accessed 16 July 2006.
  5. ^ Population census of 2002 (Romanian) - recensamant 2002 --> rezultate --> 4. POPULATIA DUPA ETNIE
  6. ^ Ramet, Sabrina P. (1997). "The Hungarians of Transylvania". Whose Democracy?: Nationalism, Religion, and the Doctrine of Collective Rights in Post-1989 Eastern Europe. Rowman & Littlefield. pp. 67-69. ISBN 9780847683246. 
  7. ^ "Bucovina Szekely",, accessed 28 May 2009
  8. ^ (Romanian) României îi este aplicabil modelul de autonomie al Cataloniei (The Catalan autonomy model is applicable in Romania), Gândul, 27 May 2006

External links



  Church of Viscri

The village of Viscri (German: Deutschweißkirch or simply Weißkirch; Hungarian: Szászfehéregyháza), is part of Buneşti commune in Braşov county and is best known for its highly fortified church, originally built around 1100 AD. It is part of the villages with fortified churches in Transylvania, designated in 1993 as a World Heritage Site by UNESCO.

The church was built in the 12th century by Szekely (Szeklers, Hungarian ethnics) colonists and taken over by Saxons colonists in 1185. In the 12th century, that is in the first stage of German colonization in Transylvania, the Saxons had built a Romanesque church, which, having been pulled down by the Tartar invasion in 1241-1242, was replaced by an edifice which has been preserved to the day.

Though small in size, the Gothic Church at Viscri impresses by the grandeur of its walls made of roughly shaped stones. The plan of the former Saxon Romanesque church had been simple, with a single nave, a flat ceiling and a semicircular apse on its eastern side. In the 13th century a keep was built onto the west of the church, the choir was extended eastward and shortly afterward the church was enlarged as far as to the tower. During a third phase of construction at the end of 15th century, the church was converted into a fortified church by adding battlements to the choir and the West Tower. In the chancel one can see what was left of a Romanesque pillar, ended in a cornice capitel (actually the only one known in Transylvania), alongside a triumphal arch left also form the former church. After 1743 a covered corridor for the storage of corn was built. A century later, two chambers in the defense corridor of the bastion were turned into school rooms. The classic 19th century altar has as centerpiece "the Blessing of the Children" by the painter J. Paukratz from Rupea. The font was made from a capital of the 13th century church. The furniture of the Church is decorated with folk Saxon motifs.

The residence tower alongside its outbuildings placed in an oval enclosure that had once (in the 13th century) been home to the village's headman were actually the core of the Peasant Fortress built in the 14th century, and restored, together with the Church, in the 16th century. The Fortress has two precinct walls. The inner one, provided with four towers and two bastions, has been preserved to the day. On the wall, one can still read that restoration works were made in the 17th century under the guidance of architect Hartmann, and having the following motto ‘In pace de bello et in bello de pace cogitatis'.

Mention should be made of the covered wall-walk of the fortification, linked to the four towers and to the Church. At times of war, it would allow people's safe moving along within the Fortress. The fortification has a stone arched entrance and four upper levels which can be reached by the wall carved steps. The walls have a depth of five meters which were built from the nearby river's stones.

The Church and the Peasant Fortress display three different building materials, namely stone mixed with partially plastered brick for the precinct walls, towers, as well as for the Church's walls and spire; wood used to encircle the precinct walls and the towers, and placed below the cornices and along the bracket corridors; tile which covers the Church's and the towers' tall roofs. Their corresponding colors, i.e. white, brown and red make the buildings' complex look particularly picturesque. To this effect contribute also the Church's buttresses, with lateral entrances to the nave, alongside the very narrow space left between the Church and the Fortress, keeping with the rural styles during the Middle Ages.


 Poporul furat

              Istoria cunoscuta a secuilor coboara pana în întunecatul veac IX, cand noi hoarde asiatice s-au abatut asupra pamantului romanesc, rasluindu-i fruntaria vestica dinspre Tisa si Dunarea de Mijloc, dupa multe si încrancenate lupte purtate cu "latinii" pe de o parte, cu blachii, bulgarii si slavii ducelui Salanus, pe de alta.

Invazia "copiilor pamantului"

              Dislocati din Asia Centrala, stabilindu-se permanent în cautare de "noi patrii" (Simon de Keza), rand pe rand, în regiunile Volga-Don, Don-Nipru (Lebedia), Nipru ("Danapris"), Nistru ("Danastris"), ("Atelkuz") maghiarii finici (nume însemnand în limba lor "copiii pamantului") i-au supus militar pe mult mai numerosii romani ("romani", blakumen, ulaq) de pe litoralul nord-pontic pomeniti de Stela de la Sjonkeim, Saga lui Egil si Asmundar, Cantecul Nibelungilor, Cronica lui Nestor, Marcianus, Stefan din Bizant, Euagrios Scolasticul, Theophanes Confessor, Ioannes Mauropus, Godefridus din Viterbium, Oguzname, Hudud al Alam, Gardizi, Vardan etc. pentru ca, supusi la randul lor de kazari, sa se revolte împotriva acestora si sa accepte propunerea bulgarilor (894) de a-i ataca pe bizantini. Lasandu-se cumparati de bizantini, i-au tradat pe bulgari (895), drept care, prinsi "în cleste" de armatele acestora, care i-au alungat peste Nistru, si de cele ale pecenegilor chemati în sprijin de bulgari si care au fortat Niprul, s-au ridicat spre nord, spre Kiev, în permanent contact si conflict cu poporul "iesit din imperiul roman" care "toti sunt crestini si... mai multi decat maghiarii însa ... mult mai slabi" (Gardizi) - romanii. Indemnati de varego-slavi, alaturandu-li-se pecenegi, slavi (ca la "trei mii"), chiar capetenii valahe (ex.: "Ursu") vor porni spre vest în cautarea Pannoniei, fiind zdravan batuti de "volohii si slovianii care traiau acolo" (Nestor), la trecerea prin Carpatii Padurosi, acolo unde, ca marturie peste timp, au fost descoperite, în 1998, doua sate romanesti uitate în creierii muntilor si în evul mediu timpuriu - Mirke si Poroskovo. Cu un Almus (capetenia suprema) ranit, debuseaza în zonele deschise din actuala Ucraina subcarpatica si-si fixeaza "ringul" în locul numit, cu un cuvant romanesc - munca, pentru ca ajunsesera aici cu foarte multa truda=munca - Muncaci (Cronica lui Nestor, Cronica Pictata de la Viena). Ridica alte sase "cetati" în jurul Muncaci-ului (Simon de Keza), de unde confuzia (voita) a istoricilor unguri cu "Siebenbürgen" (Sapte cetati), denumirea data de sasi, jumatate de mileniu mai tarziu, Transilvaniei. Spre sfarsitul lui 896 ataca tara romano-slava a Ungului, ramasita a Moraviei Mari, dezmembrata cu un an mai devreme, îl ucid pe "duca" de acolo (termenul romanesc indica si preponderenta romaneasca a Tarii Ungului sau Unguarului), iar Arpad, urmasul lui Almus, se casatoreste cu fiica acestuia, pentru a se împamanteni. Asa ia nastere, în Ucraina subcarpatica, "Ungaria", numele de "unguari" cu sensul de cei ce stapanesc sau vin dinspre Ung fiind dat de bastinasii dintre Tisa si Dunarea de Mijloc "oarecum în batjocura" lui Arpad si soldatilor sai. Abia în 903, maghiarii si aliatii lor coboara în Tara lui "Salanus", fixandu-si si o puternica baza de atac între Tisa, Bodrog si Dunare. Asa a început cucerirea maghiara a Pannoniei si etnogeneza poporului modern ungar.

Secuii si etnogeneza ungara

              Referitor la componenta noului val de migratie în Pannonia, gestele precizeaza ca maghiarii, componenta conducatoare, erau razboinici încercati dar putin numerosi, însumand "108 neamuri nu mai multe. Iar celelalte care s-au unit cu ele sunt sau straine sau provenite din robi" (Simon de Keza), deci triburi cointeresate, datorita propriei slabiciuni, la asociere, sau supuse cu armele si luate la remorca valului maghiar: kazari, kabari, pecenego-cumani, bulgari, slavi si chiar "volohi". In regiunea Tisa-Dunarea Mijlocie navalesc peste slavi, bulgari si "blachi ac pastores romanorum" sau "blasi", care traiau "ca stapani" în ducatul lui Salanus, iar în dreapta Dunarii, peste slavi (moravi), germanici (franci), pastori blachi si romani timoceni (fugiti de la Diiu sau Vidin de frica bulgarilor si colonizati aici de franci în 816) si "latinii" sau "romanii", adica populatia bastinasa, apartinand romanitatii central-europene, care facea legatura între romanitatea orientala (romanii) si cea occidentala, din randul sau supravietuind astazi doar "romansii" (în Elvetia). Ulterior, dupa crestinare, regii de la Buda colonizeaza noi valuri pecenege si cumane, sau "Kune", si deschid portile tuturor dezmostenitilor din Occident pentru a-si întari potentialul economic si militar. Toti acestia aveau sa contribuie, în creuzetul pannon, la formarea (etnogeneza) poporului modern ungar. Nu însa si secuii, care au ramas o populatie distincta si care, chiar complet "maghiarizati" astazi, mai pastreaza numele si constiinta originii lor aparte.

              Gestele unguresti (Anonymus, Simon de Keza, Chronicon Pictum etc.) au acreditat ideea ca "Zaculos" - secuii ar fi "ramasite ale hunilor" care ar fi continuat sa vietuiasca dupa dezagregarea imperiului lui Attila în N-E Ungariei actuale si N-V Romaniei actuale, "în campia de la Cigla". Prea putin numerosi pentru a organiza ei însisi expeditii de prada în "ducatele" romanesti sau slave vecine, ar fi iesit în întampinarea valului maghiar, trecand prin nordul Transilvaniei în Galitia. O optiune dictata de interes, considerata un motiv suficient de catre unii cercetatori, la fel de interesati, în domeniul istoriei, pentru a acredita ideea unei apropieri dictate de "vocea sangelui" între secui si cei ce aveau sa intre în istorie sub numele slav de "unguri". Desi gestele timpurii si istoricii unguri - care le-au preluat unele opinii de interes practic, politic - atribuie ambelor popoare aceeasi origine "hunica", secuii fiind astfel un fel de precursori ai valului maghiar, la o cercetare mai atenta a izvoarelor, Clio restabileste adevarul: ungurii de astazi sunt maghiari, în aceeasi masura în care francezii pot fi considerati gali sau romanii - daci, iar maghiarii au fost o populatie asiatica evident deosebita de huni. Cum ramane însa cu secuii? Au fost sau nu "ramasite ale hunilor" înainte de ungurizare, ca urmare a actiunii politice sau religioase a regalitatii de la Buda, pana în veacul XVI, si ulterior, dupa "Mohacs Vesz" ("Pieirea de la Mohacs - 1526), de catre ungurimea întarita (prin refugiati) în Transilvania?


              In consens cu gestele unguresti, unii autori, în general umanistii, i-au considerat "de neam hunic" (ex.: A. Verancsics). Altii însa au apreciat, datorita sonoritatii numelui, ca sunt "mai vechi decat hunii, si de aceea se numesc scituli, adica sciti mici" (Antonio Possevino), fiind deci "un neam al scitilor" (G. Reicherstorfer, Stephan Taurinus, etc.), de unde numele, des folosite ca derivate din "zekel" - "siculi", "ciculi", "scituli". Pentru toti însa, cu exceptia lui Petrus Ranzanus (1420-1492) - calugar dominican de origine siciliana care vede în ei antica populatie a siculilor din Sicilia -, secuii au venit din stepele nord-pontice, "scitice", pe calea folosita de toate populatiile izvorate din îndepartata Asie, inclusiv de catre huni. Potrivit numelui, "szekelyek" derivat din "szkil-sikil" cu semnificatia, în "Eski Tukce" ("limba turca veche"), de oamenii "de neam ales", ne-am gandit candva ca ar fi vorba de un grup minor de migratie anterioara maghiarilor, poate un trib al avarilor sau mai curand un grup eterogen de elemente turco-asiatice, ramas sau infiltrat în secolele V-VIII în zona de hotar a Transilvaniei, prea putin important pentru a fi amintit de cronicarii timpurii în randul locuitorilor si stapanitorilor Pannoniei la venirea maghiarilor: "Slavii, Grecii, Teutonicii, Mesianii si Vlahii". Astazi însa, suntem în masura sa afirmam, dupa sursele germane ale secolelor IX-XIII (Annales Regni Francorum, Poeta Saxo, Analele Fuldense etc.), ca secuii sunt cu certitudine urmasii avarilor, neam turcic originar din Mongolia si înrudit lingvistic cu hunii, pecenegii, uzii, cumanii, tataro-mongolii, turcii etc., total diferiti de maghiarii finici. Si este imperios necesar sa o facem în conditiile în care tot mai multi pseudoliterati si pseudoistorici, servind constient sau nu, dintr-un patriotardism hilar, care nu are legatura nici cu stiinta, nici cu logica, interese... de peste Nistru, îi prezinta drept "daci" puri stimulandu-le dorinte de bantustanizare!


Urmasii avarilor

              Avarii si-au facut aparitia în spatiul etnogenetic romanesc în cadrul marii migratii rasaritene de la jumatatea veacului VI. Atrasi initial de Dunarea maritima, colaboreaza, avand rolul predominant, cu slavii (sclavinii), kutrigurii hunici si cei pe care istoriografia stalinista ne-a obligat sa-i consideram slavi si pe care, studii mai vechi sau mai noi (Igor Gorman, Nico Zupanici, O.N Trubacov, F.P. Falin, Gh. Bratianu etc.), i-au identificat ca fiind sarmati, rude bune cu alanii - antii (urmasii lor, osetinii, traiesc si astazi în Caucaz). In timp ce slavii, antii, kutrigurii s-au concentrat asupra drumurilor imperiale spre Bizant, încercand sa forteze Dunarea, avarii au fost atrasi, pe calea nordica, de longobarzii germanici, pentru zdrobirea puterii gepizilor stabiliti în Pannonia. Oferta longobarda venea la timpul potrivit intrucat cererile avarilor adresate Imperiului Roman de Rasarit de a se stabili la sud de Dunare (558, 561) fusesera respinse. Condusi de Baian (558-605), îi zdrobesc pe gepizi, dar nu în folosul neamurilor rasculate. Se instaleaza ei însisi aici, fondand un kaganat între Alpi, nordul Carpatilor si Adriatica, în anul 567. Cuceresc Boemia, Moravia si Slovacia (570-580), Dalmatia si Illyria în 583, impunand Bizantului plata tributului, apoi, alaturi de slavi, devasteaza Dunarea pe ambele maluri (587) pana la Silistra si întreaga Peninsula Balcanica (592-598). Sunt momente care înscriu în istorie primul monument de limba romana, îndemnul "Torna, torna fratre" (vezi T. Simocatta si T. Confessor). Abia în 601 armatele imperiale reusesc sa-i opreasca, iar în Occident sunt opriti de regatul franc reunificat de Clotar al II-lea (584-629). Slabind dupa moartea lui Baian, primul kaganat se va prabusi sub loviturile slavilor din Pannonia care se rascoala în 623 sub conducerea lui Samo. Intrati sub controlul slavilor, avarii vor suferi pierderi grele la asedierea de catre acestia a Constantinopolului (626). Samo îi învinge în schimb pe francii lui Dagobert I (629-639), la Wogattisburg (631), consolindandu-si stapanirea în Pannonia, dar, la moartea sa, statul se destrama. Este o sansa pentru avari care primesc noi întariri din Asia, astfel ca, pe fundalul invaziei bulgare la Dunarea de Jos, kaganatul avar se reîntemeiaza în Pannonia (675-680), ajungand principalul rival al regatului franc, apoi al Imperiului carolingian, în Europa Centrala.

              In tot acest timp, avarii au fost în contact cu protoromanii din teritoriile supuse dar si cu cei de la est de Tisa, deoarece, în cautarea sarii, si-au extins controlul asupra lor. Arheologic, prezenta lor a putut fi identificata izolat la Felnac, Sanpetru, Socodor (jud. Arad), Dumbraveni sau Teius (jud. Alba). Lingvistic, marturie a coabitarii, ne-au lasat mostenire cuvantul zoapan (dregatorul însarcinat cu strangerea impozitelor de la comunitatile locale) care a dat romanescul jupan, jupan (Mircea Rusu), preluat ulterior si de slavi - pan, si de maghiari - ispan si probabil cuvintele kende (rom. Candea) si khan, khagan (kean, kan), preluate ulterior si de unguri.

              Simtindu-se puternici, avarii au atacat statul franc, fapt ce a dezlantuit razboiul condus împotriva lor, pana al zdrobirea completa a kaganatului avar de catre Carol cel Mare (768-814). Potrivit Analelor Regilor Franci, izvor contemporan, dar si unui izvor german ulterior (Poeta Saxo), acestia întemeiaza ca baza împotriva lor, înca din 782, marca de granita Ostmark (Austria). Tentativele avarilor de a desfiinta "Marca de Est" (Austria) esuand în 788, Carol pregateste contraofensiva si, în razboiul din anii 791-796, nimiceste statul avar, largind frontiera franca pana la Dunarea de Mijloc, în Pannonia. Trecand fluviul, armatele sale îi fugaresc pe avari pana la Tisa, astfel încat avarii "transTiszam fluvium fugatis". Noi expeditii au fost organizate în anii 800 si 805, cand se consemneaza în sursele germane ale anului 1277 ca "ungurii" ar fi fost alungati peste Tisa "unz in Walahen". Cum de sunt numiti "unguri" pentru anul 805, de catre un izvor tarziu? Fiindca, între timp, debusand maghiarii la Muncaci si cucerind Tara Ungului (de unde numele de "unguari"), ramasitele avarilor s-au pus sub protectia lor. De aceea Analele Fuldense vorbesc la anul 895/896 despre "avarii care îsi zic unguri".

              Momentul (895-896) coincide cu acela al plecarii de la "Cigla" si iesirii în calea lui Arpad, dupa gestele maghiare, a populatiei care îsi spunea, ea însasi, "szkil-sikil" adica "de neam ales". Si, ca ramasite ale avarilor, care supusesera la bir Imperiul de Rasarit si-l înfruntasera în Occident pe Carol cel Mare, dominand Europa Central-Rasariteana un sfert de mileniu, pretentia era justificata! Sunt si voci care pretind ca numele ar deriva de la "scaunul" de judecata, secuii fiind organizati din momentul stabilirii lor definitive în Carpatii Orientali pe "scaune". De unde "scaun" însa la populatii traind în corturi si obisnuite sa împarta dreptatea din saua calului? In "scaun" statea cneazul, voievodul (duca) adica "judex"-ul (jude) roman, apoi domnul, cand facea "judetul", deci termenul a fost împrumutat de la romani. Acesta si multe altele deoarece, împinsi de germani dincolo de Tisa, la "salbaticii vlahi", secuii au convietuit cu acestia în si "dincolo de muntii de zapada" (Rudolf din Ems). La venirea maghiarilor ei traiau "amestecati", confirma gestele unguresti, "cu romanii, vecinii lor din munti", de la care au învatat scrisul cu caractere runice (preluate de la varegi si kazari) si alaturi de care împartaseau "aceeasi soarta" (Simon de Keza, Chronicon Pictum).

              In 896 asadar, si-au parasit salasele si au plecat în Tara Ungului spre a i se închina lui Arpad, duce nu numai peste maghiarii finici, dar si peste multimea de triburi turanice, înrudite cu avarii. Este momentul în care, confirmand înca din 1956-1958 cercetarile arheologice, ca o dovada în plus a originii avare a secuilor, faza de declin a culturii avare a obiectelor turnate si ornamentate cu grifoni îsi înceteaza existenta în N-V Romaniei (Kurt Horedt).

              Aliati, dar neinclusi în conglomeratul de populatii care va duce la geneza ungara, secuii au fost utilizati de maghiari, apoi de unguri, ca în orice alianta între unul mai tare si altul mai slab: în avangarda, cu ocazia ofensivelor, si în ariergarda, la retragere! Se vor bucura insa de privilegii în schimbul slujbei lor militare si vor fi utilizati ca element înaintat împotriva mult prea numerosilor autohtoni pe care regalitatea ungara nu va putea niciodata sa-i înghita cu totul - romanii.

              Arheologia, toponimia, izvoarele scrise îi plaseaza în veacul X în Bihor, pe Aries, în centrul voievodal romanesc de la Moldovenesti, în (XI-XII), între Turda si Aiud, în Tara Barsei si în fine, în Carpatii Orientali unde vor fi colonizati definitiv printre romani si organizati pe "scaune" (szekek-sedes): Ciuc (zonele Miercurea Ciuc - Csikzeredda, Giurgeu - Gheorgheni - Gyergyö si Casin - Kaszon); Trei scaune (Haromszek: Sepsi, Kezdi, Orbai); Odorheiu (Szekelyudvárhely) si Mures (Mároszek).

              Astazi, considerabil întariti prin deznationalizarea romanilor, ei însisi maghiarizati, secuii vietuiesc în zone de concentrare în centrul si estul judetului Mures (parte din valea Muresului, Valea Nirajului, cursul superior al Tarnavei Mici, în Harghita - (Odorhei, Ciuc, Gheorghieni) si Covasna - (Sfantu Gheorghe, Covasna, Targu Secuiesc).

              In tot cursul Evului Mediu însa si o buna perioada de timp sub ocupatia romano-germana (1699-1806) si austriaca (1806-1867), datorita centurii etnice romanesti care i-a protejat, ca si mediului montan de adoptie, "s-au pastrat mai neatinsi decat orice alt popor - releva cu uimire umanistul Antonio Possevino (1533-1611) - în acea tara întarita de la natura, multumita pozitiei sale inaccesibile în multe locuri. Sunt totusi amestecati printre ei".


Secuii - "neam aparte" de unguri

              Toti carturarii, calatorii, condottierii care au strabatut spatiul romanesc au constatat unicitatea secuilor, ca si a sasilor (alt element de colonizare), implanturi catolice în mediul romanesc.

              Catolicizati de unguri, acceptati ca aliati, în calitate de "natiune" medievala, urmasii avarilor au continuat sa fie, etnic, altceva. Pentru ca, în afara de rune (la care romanii, învatatorii lor, renuntasera în momentul adoptarii slavonei, ca limba liturgica si a alfabetului chirilic), secuii au continuat sa aiba o limba a lor, un port si obiceiuri proprii, înca vizibile în secolul XVI, pe cale de disparitie în veacurile XVII-XIX si de care numai unii batrani îsi mai amintesc astazi, în zona Ciucului, într-atat de eficace a fost procesul de ungurizare, sustinut în primul rand de biserica, atat cea catolica, cat si, ulterior, cea reformata. Faptul ca ei însisi se numesc înca, astazi, secui atesta însa persistenta constiintei unei deosebiri fundamentale fata de populatia ungureasca, a unei etnii originare distincte.

              In veacul XVI, desi la prima vedere "limba, ca si toate obiceiurile" îi apropiau de unguri (Georg Reicherstorffer), cunoscutul medic padovan Francesco della Valle (?-1545) nu se putea împiedica sa nu remarce ca "totusi sunt un neam barbar", altceva "decat ungurii". Cunoscator profund al realitatilor transilvane, marele carturar umanist Antonius Verantius (Anton Verancsics) (1504-1578) concluziona, în urma unei analize obiective, ca secuii "se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile si felul lor de a trai; afara de religie, si nu se aseamana nicidecum, nici ca limba, cand vorbesc dupa chipul stramosilor".

              Pe aceeasi linie, Nicolae Romanul (Nicolaus Olahus) (1493-1568), contemporanul sau, observa la secuii supusi ofensivei ungurizarii ca au înca "unele cuvinte proprii neamului lor". Carturarii umanisti îi defineau în unanimitate drept oameni facuti pentru razboi, un "neam de oameni crunti" (P. Ranzanus), "aspru si aprig, ca si nascut pentru lupta" (Georg Reichertorffer), cu "oameni cranceni si razboinici" (Stefan Brodarics), fapt care motiva rezistenta îndelungata în fata ungurizarii si pastrarea privilegiilor pe care regalitatea si marea nobilime ungureasca au fost silite sa li le recunoasca permanent.

              Practic, pana tarziu, în epoca moderna, împletindu-si istoria cu aceea a romanilor autohtoni si majoritari în Transilvania, împotrivindu-se ofensivei regalitatii magnatilor unguri si patriciatului sasesc, secuii s-au bucurat "de legi si obiceiuri cu totul deosebite de ale altora", împartindu-si "între ei mostenirile si slujbele pe triburi si spite de neam" (A. Possevino). Folositi exclusiv în slujbe militare, si-au pastrat calitatea de oameni liberi, traind în continuare "dupa legile si moravurilor lor" (Georg Reichertorffer).

              Si aceasta perpetuare a unor caracteristici ale organizarii primare, gentilico-tribale, a constituit un real suport al pastrarii individualitatii lor fata de mai puternicul aliat maghiar, al continuitatii secuiesti si evitarii procesului de topire etnica în procesul de formare în secolele X-XVI a poporului modern ungar. Situatie de exceptie la care o contributie de cea mai mare importanta si-a adus-o si marginalizarea lor, plasarea geo-politica "la marginea" (Francesco della Valle) teritoriilor controlate politico-militar de sefii uniunii tribale dominate de maghiari, apoi de regalitatea ungara.

              La baza colaborarii lor militare cu maghiarii, apoi cu ungurii au stat de la început, potrivit lui Simon de Keza, relatii de inechitate, întrucat prioritatea în teritoriile cucerite a alegerii zonelor de pasunat o aveau capeteniile maghiare si abia dupa aceea "si celelate neamuri si-au ales locuri unde le-a placut".

              Traind alaturi de romani, initial în Maramures si Bihor, apoi în teritoriile central si ulterior est-transilvane în care locuiesc si astazi, secuii au împrumutat de la acestia numeroase elemente de limba, port cultura materiala si spirituala, identificandu-se permanent în confruntarea cu regalitatea, apoi cu principii de origine ungara ai Transilvaniei, care au cautat sa le anuleze privilegiile initiale, atentand la libertatea lor, cu interesele poporului roman.



Recent Videos

Recent Blog Entries

Newest Members